Tradusa la noi “Singur pe lume” (de Hector Malot), este probabil cartea ce m-a marcat cel mai mult in viata. Stiu ca par cuvinte mari …
Ca sa ma explic o voi lua mai de departe…eu una in principiu nu citesc beletristica deoarece, si sper sa nu ofensez pe nimeni, mi se pare ca imi pierd timpul daca citesc beletristica…prin lectura nu caut relaxare ci ceva mult mai de pret: informatie. Prin urmare in afara de clasici, pe care ii citesc deoarece imi autoreprosez carente de cultura generala, alta beletristica nu prea citesc si nu prea am citit. In astfel de conditii, singurele carti pe care le apreciez sunt cele care m-au impresionat profund. Am uitat sa va mai spun, memoria mea, desi foarte buna in general (si nu de elefant – nuanta pour les connaisseurs) este a naibii de selectiva: nu retine povesti, nu retine succesiuni de evenimente (uneori nici din experiente personale)…retine in schimb emotii. Prin urmare din putina beletristica pe care am citit-o mi-au ramas in minte (mai mult in suflet) asa niste pareri, senzatii, imagini…
Revenind…tocmai de asta spun ca aceasta carte m-a marcat cel mai mult, deoarece este singura care mi-a dat cosmaruri. Nu stiu daca vi s-a intamplat sa vi se repete acelasi cosmar, cu lux de amanunte acelasi cadru, aceeasi spaima, aceeasi emotie – nu e placut, mie mi s-a intamplat…si in acest week-end mi-am dat seama cu surprindere ca ceea ce visam era scena in care Remi (orfanul personaj principal al cartii) ramane blocat in mina de carbune timp de doua saptamani din cauza inundatiei galeriilor…si erau in visul meu evident si sobolanii 
“Singur pe lume” este mai presus de toate o carte trista…recunosc cu un pic de sfiala ca recitind-o mi-au dat lacrimile din nou la cateva episoade (de exemplu cand moare maimuta Sufletel de pneumonie). Asta e si motivul pentru care am vrut sa o recitesc: sa vad daca in prag de 30 de ani voi fi la fel de marcata de aceasta carte ca atunci cand eram copil (sau poate adolescenta – nu mai stiu).
Cartea are un sfarsit fericit, dar e putin cam prea rupt de context si nu e tocmai convingator (sau nu la fel de convingator ca partea trista). Din prima citire nu imi ramasese in minte nota pozitiva a sfarsitului.
Este o carte de copii dar eu nu as da-o copiilor mei decat eventual la un moment in care incep sa constientizeze mai multe lucruri despre viata pentru ca impactul e prea puternic. Dar este o carte extraordinara din perspectiva moralei si a adevarurilor crude ale vietii. Cred ca e imposibil sa citesti aceasta carte si sa nu iti trezeasca mila pentru copii si animale. Citind povestea constientizezi ca intotdeauna se poate si mai rau. Si mai presus de toate sta principiul ca binele pana la urma este rasplatit (e totusi scrisa de un moralist).
Tot prin aceasta carte am luat pentru prima data contact cu notiunea de “inchisoare a datornicilor”…in timpul facultatii am fost incantata cand am constientizat ca era o institutie abandonata in societatea contemporana.
Una peste alta cred ca e o carte pe care e bine sa o citesti atunci cand te plangi ca totusi nu iti e destul de bine, ca vrei mai mult, ca ai drame zilnice pentru superficialitati…e bine sa nu uitam ca sunt oameni mai putin norocosi decat noi si care pot fi totusi ajutati…
Gia on November 11th, 2009 | File Under Lectura, Uncategorized | 2 Comments -
