Gia’s Blog

Valeriu Stoica mi-a fost profesor la facultate…nu pot sa spun prea multe despre calitatea lui de profesor pentru ca nu prea am dat pe la cursuri …dar stiu ca este un reputat profesionist al dreptului si demn de tot respectul. Pe omul politic Valeriu Stoica l-am descoperit destul de tarziu- odata cu curiozitatea recenta pentru cadrul mai larg al  politicii romanesti…mi s-a parut un om coerent si destul de rezonabil in afirmatii…

Istorie recenta 100% – Robert Turcescu in dialog cu Valeriu Stoica este o colectie de interviuri stenografiate. Cel mai vechi este din octombrie 2003 iar cel mai recent din octombrie 2009  (ultimul fiind realizat intr-un cadru privat), in principiu fiecare interviu fiind luat in momente cheie (inainte de alegeri, dupa alegeri, la excluderea din PNL, dupa crearea PDL  etc).

Este o carte ce mi-a facut placere sa o citesc pentru ca am inteles, zic eu, cate ceva din evenimentele politice romanesti petrecute intr-o vreme in care acest domeniu imi parea cu totul neinteresant. Dincolo de asta, am ramas dupa aceasta lectura cu un mare respect si pentru omul politic de dreapta Valeriu Stoica deoarece din aceasta serie de interviuri am observat o anumita constanta a ideilor, a ideologiei in sine, a discursului coerent (chiar daca pe alocuri pedant).Asta mi-a deschis curiozitatea sa citesc mai multe despre proiectul sau legat de unificarea dreptei (atat de putin implementabil astazi din pacate). De asemenea i-am admirat lui Valeriu Stoica si capacitatea de anticipare in unele momente cheie dublata de o anumita modestie.

Cam atat despre acest subiect, e o carte pe care o recomand daca va intereseaza cat de cat domeniul.

Mi-am reamintit in dimineata asta un pasaj foarte interesant din Aurora Liiceanu. Ma bucur ca l-am regasit rapid si il impartasesc si cu voi:

In general, marea eroare este cand se confunda comunicarea, abilitatea de a comunica, cu ceea ce psihologii numesc competenta interpersonala. Ea inseamna si o atentie la feed-back, si putina empatie si control al impulsivitatii, si discretie si “inatentie din tact”. Competenta interpersonala te ajuta sa eviti conflicte, neintelegeri, dezacorduri. (…) in unele situatii este bine sa nu ne aventuram in subconstientul celuilalt. Si, mai inainte de acest lucru, sa nu pronuntam epitete, sa nu folosim codul restrans, dar ferm si nici vorbe pe care le regretam. Vorbele, odata spuse, creeaza realitati. Daca cineva are tendinte necunoscute sau nerecunoscute de narcisism, dusmania isi va face loc foarte repede.

Cine nu a auzit de Nae Ionescu? Cred ca nu ma insel sa spun ca sunt putini romani care nu au auzit nici macar o data numele sau si probabil in 80% din cazurile in care acest nume este pronuntat e intr-un cadru elogios. Dar cati stiu mai mult decat ca Nae Ionescu a fost un prestigios profesor si un mare om politic? Eu marturisesc cu sfiala ca inainte sa fi citit aceasta carte nu stiam mai nimic altceva.

Mitul lui Nae Ionescu - de George Voicu are cel putin un titlu demn sa te duca in eroare pentru ca in fapt cartea isi propune demitizarea personajului Nae Ionescu. Textul este structurat in patru parti principale:

- o introducere (Capitolul 1 – Originile unui cult) – intr-o abordare de multipla perspectiva, il privim pe Nae Ionescu prin ochii lui Cioran, Noica, Eliade, Vulcanescu etc. si il vedem ca pe un mare maestru, invatator, ce exercita o atractie magica (ba chiar de tip luciferic) asupra celor care il inconjoara.  Fiecare elogiu este insa dublat antitetic de un comentariu opus. Tot in aceasta parte aflam ca miza sarmului profesorului era mai mare, era miza politica. Nae Ionescu este vazut drept cauza episodului legionar trecut de Eliade, Cioran si Noica (atat de des invocat si dar si contestat/dezmintit).

- o prezentare a conceptiei politice naeionesciana – ce porneste ca rationament de la importanta primordiala a colectivitatii (si reducerea rolului individului ca entitate) si duce la ideea de dependenta a individului fata de colectivitate (individul fiind definit in functie de colectivitatea din care face parte); prin urmare tradarea este ruperea de colectiv si poate fi sanctionata cu exterminarea. Redus la realitatea romaneasca acest rationament duce la definirea romanului din perspectiva “esentialului” ortodox. In ceea ce priveste modul de formare a deciziei politice, in conceptia naeionesciana, se porneste de la axioma ca ce vrea colectivitatea (masa) este ceea ce ii trebuie, iar ceea ce ii trebuie colectivitatii este cunoscut cel mai bine de elita acesteia si in final de “capetenia” ei.

Se observa cu usurinta ca aceste idei sunt opuse democratiei. Pornind insa de la asemenea concepte proiectul politic naeionescian a oscilat de la absolutism monarhic (“domnia de drept divin”), la dictatura regala si la Fuhrerprinzip (in sens de capetenie care decide pentru natie pentru ca este indisolubil legata de natie); in ultima solutie partidul unic este un intermediar intre natiune si capetenie.

- o prezentare a cultului lui Nae Ionescu postcomunism – in aceasta parte mi s-a parut deosebit de interesanta concluzia ca in perioada comunista regimul nu a criticat ideile lui Nae Ionescu ci a preferat sa pastreze tacerea (autorul studiului sustine chiar ca aceasta tacere a fost benefica mitului care in acea perioada s-a conservat) deoarece ideile erau de factura totalitara si puteau sta  chiar ca argumentatie pentru comunism in sine din punct de vedere ideologic. Cat despre perioada de dupa comunism, se pare ca marea majoritate a celor care il admira azi pe Nae Ionescu ocolesc subiectul ideilor politice concentrandu-se pe admirarea profesorului, logicianului, filosofului Nae Ionescu.

- critica naeionescianismului – cu toate ca intreaga carte e o critica, ea are si o parte de critica exclusiva. Aici sunt prezentate atat critici contemporane din partea chiar a maestrilor maestrului (Iorga, Radulescu-Motru), dar si a unor personalitati de mana intai ca Eugen Ionesco (ce il critica pentru ca nu si-a folosit harul de mare profesor intr-un sens pozitiv, democratic) cat si critici mai recente (de exemplu Patapievici considera ca stilul Nae Ionescu “a contribuit la generalizarea unui tip intelectual veleitar, superficial si alergic la performanta universitara”). Cred insa ca cea mai grava critica este aceea ca Nae Ionescu a dus la “inregimentarea” unor discipoli – dovediti ulterior intelectuali de mare clasa (Cioran, Elaide, Noica) in miscarea legionara.

Una peste alta eu nu pot sa spun ca am tras o concluzie finala in acest domeniu. Daca anterior citirii acestei carti nu aveam vreo imagine mitica despre Nae Ionesc, acum pot sa spun ca atata critica ma intriga si imi ridica semne de intrebare: daca a fost atat de totalitar ca factura cum de atatia oameni (mai ales Noica) l-au idolatrizat? (poate imi veti da exemplu cu Hitler dar noi nu avem trasaturile poporului-german – ma rog e o intreaga discutie de aici). Apoi o alta intrebare mi se naste, cum de Nae Ionescu nu a avut un raspuns pe masura din perspectiva oratorilor democratiei in perioada interbelica. Oare nu cumva nu eram noi, romanii, chiar atat de liberali si democratici cum ne place sa credem in acea epoca pe care o vad din ce in ce mai mitizata in ultimul timp?

Trebuie sa recunosc ca auto-analizandu-ma observ ca e multa dreptate in “there is no such thing as bad publicity“. Sunt extraordinar de tentata sa descopar acum mitul Nae Ionescu, deci daca aveti sugestii de lectura va rog…in plus sunt foarte curioasa sa aflu mai multe informatii despre scandalul cu Mihail Sebastian si al sau roman “De două mii de ani”, mai ales din perspectiva acestei carti (rezumativ romanul descria conditia de  evreu în Romania; Nae Ionescu – maestrul lui Sebastian – a prefatat romanul insa dintr-o perspectiva antisemitica teologala; ulterior Sebastian va publica “Cum am devenit huligan” ca replica).

Si evident un citat din carte.

“Mitul Nae Ionescu arata deci ca avem de-a face cu o deficienta axiologica importanta a culturii romane. Ea nu pare sa aiba capacitatea de a oferi valori solide celor modelati spiritualiceste in hotarele si institutiile lor. Derapajele – mai ales cand in joc sunt valorile politice – sunt numeroase, si adesea surprinzatoare. Nume rezonante din cultura noastra au cedat cu o usurinta nepermisa in fata somatiei totalitare. In situatii de criza, asadar, o asemenea cultura nu ofera apararea de care individul are nevoie pentru a-si putea salvgarda demnitatea. Anomia se instaleaza cu repeziciune acolo unde valorile sunt pseudo-cultivate, neingrijite. (…) Naeionescianismul – in varianta lui originara ori in varianta lui cultica – s-a nascut si a crescut din aceste slabiciuni ale culturii romane, adica din modul carentat in care ea isi asuma – si , implicit, cultiva – valorile politice moderne.”

Mitul Nae Ionescu (Editia a II-a)

George Voicu

Universitatea Bucuresti, Ed. Ars Docendi, 2009

Despre Manolescu nu stiam decat ca este singurul critic reprezentativ contemporan. Mi-a ramas in minte din liceu, putin suspect, din cauza interpretarii sale atipice la romanul Baltagul in care Manolescu nu vede nici mai mult, nici mai putin decat un roman realist, cu insertii clare de roman politist. Cu toate ca, la momentul respectiv, nu am fost de acord (in forumul meu interior) cu aceasta interpretare , am retinut o originalitate sfredelitoare.

Mi-am cumparat evident Istoria Critica a Literaturii Romane ce s-a lansat la Gaudeamus in 2008. Spre rusinea mea marturisesc ca nu am deschis-o decat de 2 ori (atunci cand am cumparat-o am citit putin despre Eminescu si azi, marturisesc mi-am verificat memoria pentru Sadoveanu) dar sincer astept cu incantare momentul in care imi va folosi sa imi ajut copiii sa inteleaga literatura romana

Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga – este insa o carte preponderent autobiografica ce a fost atat criticata cat si elogiata; in general primita cu mult interes. Parerea mea este insa undeva la mijloc. Marturisesc ca am sperat, fara succes, sa gasesc in ea sfaturi bune pentru lecturile mele viitoare. Spre dezamagirea mea insa prima parte “Cititul si scrisul” se limiteaza mai mult la lecturile copilariei si ale tineretii iar cea de-a doua nu prea vorbeste propriu-zis de lectura.

Dar in aceasta prima parte am descoperit o lume aproape feerica: lumea copilului impresionat de biblioteci si de carti. M-am recunoscut putin in atractia magica fata de carti resimtita din perspectiva copilului si, cu toate ca nu am pretentia de fi citit in copilarie (adolescenta), pot sa inteleg cat de fascinanta este aceasta lume pentru un copil/adolescent. Mentionez aici ca nu sunt de acord ca unghiul de prezentare ar fi fost excesiv de protectiv si nerealist; fara a avea experienta de critica literara, mie nu mi s-a parut ca unghiul de abordare ar fi dus la un romanesc ridicol – si nu vad nimic rau intr-un final in a te putea uita in urma cu ingaduinta si a-ti accepta naivitatile copilariei fara o ironizare a lor.

Dupa cum va spuneam, cartea nu mi-a satisfacut anumite asteptari, nici macar in partea a doua “Scrisul si cititul” in care abordarea este, dupa cum se poate intui, din perspectiva criticului de carte si nu a cititorului. Lectura mi-a depasit insa cu priosinta asteptarile in alte zone: am inteles cred destul de bine care este optica lui Manolescu asupra literaturii romane, care este istoria lui, care e mediul in care s-a format (si multe alte informatii biografice), am avut parte de o expunere secventiala, obiectiva, detasata a mediului cultural comunist dar si de cateva introduceri in mediul exilului intelectual si am descoperit, neasteptat (fiind demult uitat), contextul politic imediat ulterior lui 1989 (cu informatii interesante din timpul Conventiei Democratice dar si din interiorul PNTCD). Spre rusinea mea, aproape uitasem ca Manolescu a avut si un rol politic la un moment dat ca presedinte PAC si candidat la cea mai inalta functie in stat.

Cat despre stil, recunosc ca am observat si eu o anumita detasare necaracteristica unei carti cu caracter autobiografic. Pe de alta parte insa aceasta carte nu este un jurnal deci pot din nou sa inteleg aceasta detasare. In plus chiar Manolescu recunoaste spre final ca nu e ca fire un introspectiv (ca explicatie de ce cartea se preocupa prea putin de structura lui psihologica). Oricum eu nu ma asteptam la ceva mult mai diferit de la criticul ce m-a socat cu abordarea rece a Baltagului. La urma urmei chiar daca scrii la persoana intai, atunci cand tu ca autor esti cu adevarat si personajul principal (ca in literatura memorialistica), onestitatea te obliga cumva sa incerci sa te privesti din afara, mai rece, obiectiv. Asta ar fi o explicatie, desi sunt convinsa ca Manolescu cu vointa a omis anumite detalii iar aceasta abordare (din exterior) i-a facilitat posibilitatea de a mai sari peste informatii/detalii fara ca textul/povestea sa sufere la nivel de cursivitate.

S-a spus ca e posibil ca acest mod de a proceda sa fi fost utilizat pentru a ascunde anumite probleme de biografie. Eu nu cred asta. Nu sunt naiva sa cred ca doar printr-un un joc al sortii (o oarecare intelegere a modului de functionare a cenzurii dublata de lipsa de provocare vizibila si numai pe alocuri si de mici compromisuri) reusea Manolescu sa publice chiar foarte mult in timpul comunismului si sa primeasca dreptul de a se plimba prin strainatate. Stiu din experiente familiale cat de greu se pleca peste granite in acel moment. Dar nici nu pot sa afirm ca aceasta abordare a fost utilizata tocmai pentru a acoperi ceva. Pentru a face asemenea afirmatii e nevoie de mai mult decat simpla observare a unui stil si in plus nu pot sa uit (si nici Manolescu nu cred ca a uitat) ca parintii sai au facut inchisoare politica in timpul comunismului, ceea ce a dus chiar la nevoia ca el sa fie adoptat de bunici (si poarta astfel numele mamei) pentru a se putea integra ulterior.Nu cred sincer ca dupa asemenea experiente cineva ar fi fost dornic sa sprijine sistemul.

Pe mine altceva m-a agasat insa un pic: prezentarea detasata, rezumativa dar cu o oarecare mandrie, a relatiilor sale sentimentale. Nu stiam ca Manolescu a fost un fel de Don Juan. Am aflat asta cu surprindere cu aceasta ocazie. Si nu pot decat sa il taxez ca om pentru asta. Dupa parerea mea genul acesta de oameni recurg la asta pentru a-si masca anumite carente.
Nu continui acum ca nu e cazul, dar am pe tema asta o teorie pe care o sa o expun cu prima ocazie .

Una peste alta mi-a placut foarte mult aceasta carte si o recomand din toata inima.

Cum v-am obisnuit va las cu un mic citat.

“dupa parerea lui Negrici, noi, romanii, ne-am fi facut un mit (adica o iluzie sistematica) dintr-o literatura in fond mediocra. Nu e nicio indoiala ca am avut momentele noastre de pierdere a uzului ratiunii critice. Iorga sau protocronistii stau ca marturie. Insa valoarea unei literaturi nationale nu se masoara ci se traieste. Ea este un dat istoric si deopotriva sufletesc. A jucat un rol. A oferit modele. Pentru romani, Eminescu, Sadoveanu sau Arghezi sunt la fel de importanti cum sunt pentru englezi Shakespeare, Milton si Dickens, pentru francezi Balzac, Hugo si Proust, pentru germani Goethe, Schiller si Thomas Mann. Si nu, propriu vorbind, universalitatea operelor ii separa, ci doar circulatia lor universala.

Sa revin la ideea destararii. Rupand legatura ombilicala cu literatura in care m-am nascut, am crescut si voi muri, m-as fi tradat pe mine insumi. Ca sa nu spun ca n-am calitatile fapturilor amfibie: nu pot nici macar respira in alt aer decat al literaturii romane.”

Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga

Nicolae Manolescu

Pitesti, Paralela 45, 2009

a fost cadoul meu de la Mosu’ – pentru care multumesc din suflet si va impartasesc si voua putin:

Faclii in noaptea timpului

Care lumineaza drumul trecutului.

Amintiri

***

Raport

La mine-n suflet, Doamne, e poiana
De vise si de dor, tumult,
Dar soarele-a uitat sa mai rasara
Si ploile de mult n-au mai cazut,
Iar ingerul de paza s-a pierdut.

***

Tristete

Adormirea sangelui cu fiecare clipa

(Esente – Maria Popeanga Cornoiu – Ed. Maiastra, 2007)