Gia’s Blog

“Dobanda creditelor in lei acordate de bancile comerciale ar putea creste dupa ce Banca Nationala a Romaniei (BNR) a majorat dobanda de referinta cu 1%. Teoretic, rata dobanzii ar trebui sa se majoreze cu aceeasi valoare ca si dobanda de referinta a BNR, insa cresterea ratei dobanzii depinde si de alti factori precum lichiditatea pietei, concurenta si diversificarea surselor de finantare. De asemenea, si dobanda pentru creditele in valuta s-ar putea majora din cauza conditiilor monetare locale restricitive si a cresterii riscului de tara.”

Mai multe aici.

Se pare ca decizia scumpirii creditelor a fost luata pentru limitarea consumului si stimularea economiilor (pentru ca teoretic se maresc si dobanzile primite la depozite). Se mai asteapta si o scadere a preturilor pe piata imobiliara…eu cred ca nejustificat (nu imi imaginez ca brusc vor scadea preturile apartamentelor sau terenurilor ce au ajuns ce-i drept la valori incendiare).

Ceea ce mi se pare insa interesant (imi aduc aminte de o discutie cu colegii) e faptul ca s-a constatat ca in general in economiile de consum bazate pe stimularea creditului a inceput sa scada libera initiativa in special in randurile angajatilor (asta cuplata si cu o politica “libertina” in domeniul concedierilor cum e in UK de exemplu unde angajatorul nu trebuie sa se justifice prea mult in acest caz). In concret, salariatul ce trebuie sa returneze multe rate institutiilor financiare nu mai are nici un fel de initiativa, devine docil, obedient, nu isi contrazice sefii pentru a nu fi indisponibilizat subit.

In concluzie, nu putem decat sa ne bucuram ca se scumpesc creditele, nu vom ajunge la mana bancherilor si vom fi in continuare independenti, autonomi si ne vom pastra (inexistenta) libera initiativa (glumesc desigur).

Numai bine,

Gia

Trista istorie a doi buni prieteni care i­ati cunoscut si voi

- de Radu Pavel Gheo (din Dex-ul si sexul ) - vezi sursa

Povestea care am sa v­o spun nu e de fapt nici mai trista, nici mai vesela decit celelalte povesti din cultura unui popor ce se straduieste sa se transforme intr­un buric cultural european, dar face intotdeauna lucrurile pe jumatate sau, cind le­a facut altcineva pina la capat, se straduieste sa le strice. Sint lucruri care le stiti si care le­ati mai auzit. Dar asa­s povestile - se spun de o mie de ori si se retin, poate, o data.

Mie, oricum, povestea mi s­a parut trista. Se spune ca odata, prin lumea agitata a limbii române, traiau doi prieteni carora le placea sa se intilneasca din cind in cind - ba chiar destul de des - la o bere, la o cafea sau pur si simplu la o susta, ca sa mai lege doua vorbe impreuna. De fapt, asta si faceau impreuna: legau doua vorbe. Mai exact, doua propozitii, una subordonata celeilalte. Primul, in ordinea din propozitii, este prepozitia “pe”, iar al doilea - pronumele nehotarit “care”. Si, ori de cite ori era vorba de niste oameni pe care i­ati intilnit sau de altii, pe care nu i­ati intilnit, de lucruri pe care le­ati facut sau pe care ati vrea sa le faceti, cei doi prieteni se intilneau acolo, in propozitia lor, si schimbau doua vorbe, care erau chiar ei. Dupa cum se si vede mai sus.

Ghinionul a facut insa ca, de la o vreme, vorbitorii limbii române au inceput sa le priveasca prietenia cu ochi rai. Care “pe”? Care “care”? Ia sa nu se mai intilneasca asa des, ca pierd vremea si umplu degeaba spatiul propozitiei si strica discursul care l­am facut noi pe el! Asa ca de citiva ani buni cei doi se vad tot mai rar, despartiti de alte cuvinte ale limbii. Care sta necajit la marginea propozitiei si uneori il vede in zare pe pe, legat de alte cuvinte, cu care nu s­a cunoscut niciodata asa de bine. Sta acolo, singur, si spera. Cind mai zice vreunul din noi de “masina care si­a cumparat­o pe banii statului”, bietul care se ridica pe virfurile picioarelor, il vede pe pe undeva in zare, linga bani, si ofteaza.

Circotasii poligloti ar putea spune ca nu sintem un caz special. Ca - de exemplu - pina si faimoasa limba engleza l­a pensionat pe imbatrinitul in dativ whom, inlocuindu­l cu mai dinamicul si mai performantul who. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru al nostru “care”, nici pentru vechiul lui amic “pe”, care il stiti foarte bine. Ce­i drept, dupa cum am aratat mai sus, asa e orice limba: se schimba nu dupa cum vor lingvistii, ci - mai nou - dupa cum vorbesc oamenii dati la televizor, oricit de tare vor fi urit­o oamenii aia pe profesoara lor de româna. Si, hai sa recunoastem!, oamenii aia, chiar daca sint mai saraci cu duhul, nu sint neaparat dusmanii prieteniei intre cuvinte. Ca dovada, tot ei au creat o legatura tot mai strinsa intre doua vorbe care alaltaieri abia se vedeau prin vreun adverb: ca si si. Eu, ca si scriitor, ca si redactor de carte si chiar ca si simplu vorbitor de româna, salut cu rinjete noua amicitie.

De la cacofonii ni se trage. Si de la persoanele publice de mare audienta. Nu poti zice “ca candidat”, “ca controlor” sau “ca contribuabil”! Nu? Iar “in calitate de candidat” etc. e prea lung. Si uite asa s­a legat prietenia asta intre ca si si. Ca si cuvinte, nu ca si altceva. Cuvinte care le folosim tot mai des asa.

Dar, cum am zis, toate limbile se schimba permanent si, ca si absolvent de Litere, nu pot contesta un adevar atit de simplu. Am asistat la gafa din 1993 a Academiei Române a R.S.R. (pe vechi), care ne­a facut sa pronuntam “sint” in loc de “sint” si sa scriem acelasi fonem cu doua grafeme diferite, ca in “a viri”… pardon, “a viri”. Au venit hipercorectele persoane publice care le stiti si care, ca si politicieni sau ca si modele de succes, vorbesc si ei cum pot.
Dar mie tot mi­e mila de acei doi vechi prieteni care v­am vorbit eu despre ei la inceput si care se vad tot mai rar. Si pe care ii ajut cum pot aici, in ultima propozitie din text, sa se mai intilneasca macar o data. Ca (si) prieteni…

Dialogul dintre Petre Tutea si Lucian Despa s-a purtat la garsoniera filosofului de langa parcul Cismogiu in Ianuarie 1991.

“-Domnule profesor, sunt personalitati care s-au format in perioada interbelica si au ajuns nume de o mare sonoritate in lume. As vrea sa va intreb, ce credeti ca trebuie romanii sa invete de la ei?Ma refer la Cioran , Eliade, Ionesco. Ce e bine sa pastreze romanii pentru fiinta lor spirituala?

-De la ei nu se poate invata nimic . Fiindca ei sunt ei.
-Ma refer bineinteles la opera lor.
-Aia e altceva. Ei nu pot figura ca modele subiective ci ca modele teoretice obiective.Un singur lucru trebuie sa invete: Sa nu practice fata de poporul roman patosul aristocratic al distantei.Adica sa faca judecati de valoare asupra lui, asupra poporului roman, raportandu-l la popoarele mari, istorice si intrand intr-o melancolie fara iesire, manifesta…Cioran a avut acest pesimism in ceea ce priveste destinul poporului roman.Prima conditie a unui roman este sa creada ca poporul roman este asa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal, asa este si poporul roman. ”

(…)

“toti oameni care traiesc metafizic nelinistit crestinismul sunt inferiori unei babe rurale , care e strabatuta de imaginea Maicii Domnului cand se inchina. Cum incepi sa gandesti pozitia ta in aceste trei raporturi fundamentale, cu tine insuti, cu semenii, cu comunitatea, cu specia, cu universul si cu divinitatea, chiar daca esti genial, traiesti drama limitelor tale. Fiindca si geniile sunt limitate.”

(…)

“Drama omului este dualismul existentei lui: e alcatuit din corp si suflet.Corpul nu e etern iar sufletul,chiar daca este, nu e convingator.Omul joaca intre corp si suflet la infinit.”

(…)

“Tot ce-am suferit, as fi neconsolat, si as fi fost in timpul claustrarii mele, in timpul prizonieratului meu in temnita, as fi fost neconsolat daca n-as fi trait convingerea ferma ca imi face cinstea suferintei un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adica, nu fac puscarie ca reprezint un trib de negri, ci un mare popor,greu de istorie si de viitorul lui stralucit”

(…)

“S-a gandit, sa stiti, in Romania, in generatia mea. Acum in generatia noua nu mai e nimica. Eu, ca sa nu ma consider “nimic”asa cum m-a situat istoria in Romania, ca sa nu ajung”nimic” in constiinta mea, ma consolez cu stramosii gloriosi si cu ideea crestina. Cand ma gandesc ca am avut un Stefan cel Mare…Papalitatea l-a declarat “atlet al crestinatatii”. I-a batut pe terci. Noi nu am fost niciodata pasalac, cum a fost Ungaria dupa batalia de la Mohacs.Ne-au batut, dar nu ne-au facut pasalac. I-am batut si noi.”

(…)

“-Dar aici nu este un paradox ca de 45 de ani istoria e facuta de niste mediocritati politice?
Pai, asta nu e istorie.Asta e sub-istorie nationala.
-Cat poate un neam sa traiasca sub-istorie nationala?
-Pai cat au trait in preistorie primitivii. Suferinta nu are durata. Depinde de forta de emancipare pe care o are lumea.
- Pana la urma tot poporul da masura conducatorilor sai…
-Sigur. Pai nadejdea mea e poporul roman. Eu gandesc poporul roman ca si Iorga.”

***

O lectura placuta …mai multe gasiti aici si o melodie.
Ar trebui sa ne fie rusine ca ne desconsideram neamul cand oameni cu adevarat inteligenti au suferit pentru el!!!