Despre Manolescu nu stiam decat ca este singurul critic reprezentativ contemporan. Mi-a ramas in minte din liceu, putin suspect, din cauza interpretarii sale atipice la romanul Baltagul in care Manolescu nu vede nici mai mult, nici mai putin decat un roman realist, cu insertii clare de roman politist. Cu toate ca, la momentul respectiv, nu am fost de acord (in forumul meu interior) cu aceasta interpretare , am retinut o originalitate sfredelitoare.
Mi-am cumparat evident Istoria Critica a Literaturii Romane ce s-a lansat la Gaudeamus in 2008. Spre rusinea mea marturisesc ca nu am deschis-o decat de 2 ori (atunci cand am cumparat-o am citit putin despre Eminescu si azi, marturisesc mi-am verificat memoria pentru Sadoveanu) dar sincer astept cu incantare momentul in care imi va folosi sa imi ajut copiii sa inteleaga literatura romana 🙂
Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga – este insa o carte preponderent autobiografica ce a fost atat criticata cat si elogiata; in general primita cu mult interes. Parerea mea este insa undeva la mijloc. Marturisesc ca am sperat, fara succes, sa gasesc in ea sfaturi bune pentru lecturile mele viitoare. Spre dezamagirea mea insa prima parte “Cititul si scrisul” se limiteaza mai mult la lecturile copilariei si ale tineretii iar cea de-a doua nu prea vorbeste propriu-zis de lectura.
Dar in aceasta prima parte am descoperit o lume aproape feerica: lumea copilului impresionat de biblioteci si de carti. M-am recunoscut putin in atractia magica fata de carti resimtita din perspectiva copilului si, cu toate ca nu am pretentia de fi citit in copilarie (adolescenta), pot sa inteleg cat de fascinanta este aceasta lume pentru un copil/adolescent. Mentionez aici ca nu sunt de acord ca unghiul de prezentare ar fi fost excesiv de protectiv si nerealist; fara a avea experienta de critica literara, mie nu mi s-a parut ca unghiul de abordare ar fi dus la un romanesc ridicol – si nu vad nimic rau intr-un final in a te putea uita in urma cu ingaduinta si a-ti accepta naivitatile copilariei fara o ironizare a lor.
Dupa cum va spuneam, cartea nu mi-a satisfacut anumite asteptari, nici macar in partea a doua “Scrisul si cititul” in care abordarea este, dupa cum se poate intui, din perspectiva criticului de carte si nu a cititorului. Lectura mi-a depasit insa cu priosinta asteptarile in alte zone: am inteles cred destul de bine care este optica lui Manolescu asupra literaturii romane, care este istoria lui, care e mediul in care s-a format (si multe alte informatii biografice), am avut parte de o expunere secventiala, obiectiva, detasata a mediului cultural comunist dar si de cateva introduceri in mediul exilului intelectual si am descoperit, neasteptat (fiind demult uitat), contextul politic imediat ulterior lui 1989 (cu informatii interesante din timpul Conventiei Democratice dar si din interiorul PNTCD). Spre rusinea mea, aproape uitasem ca Manolescu a avut si un rol politic la un moment dat ca presedinte PAC si candidat la cea mai inalta functie in stat.
Cat despre stil, recunosc ca am observat si eu o anumita detasare necaracteristica unei carti cu caracter autobiografic. Pe de alta parte insa aceasta carte nu este un jurnal deci pot din nou sa inteleg aceasta detasare. In plus chiar Manolescu recunoaste spre final ca nu e ca fire un introspectiv (ca explicatie de ce cartea se preocupa prea putin de structura lui psihologica). Oricum eu nu ma asteptam la ceva mult mai diferit de la criticul ce m-a socat cu abordarea rece a Baltagului. La urma urmei chiar daca scrii la persoana intai, atunci cand tu ca autor esti cu adevarat si personajul principal (ca in literatura memorialistica), onestitatea te obliga cumva sa incerci sa te privesti din afara, mai rece, obiectiv. Asta ar fi o explicatie, desi sunt convinsa ca Manolescu cu vointa a omis anumite detalii iar aceasta abordare (din exterior) i-a facilitat posibilitatea de a mai sari peste informatii/detalii fara ca textul/povestea sa sufere la nivel de cursivitate.
S-a spus ca e posibil ca acest mod de a proceda sa fi fost utilizat pentru a ascunde anumite probleme de biografie. Eu nu cred asta. Nu sunt naiva sa cred ca doar printr-un un joc al sortii (o oarecare intelegere a modului de functionare a cenzurii dublata de lipsa de provocare vizibila si numai pe alocuri si de mici compromisuri) reusea Manolescu sa publice chiar foarte mult in timpul comunismului si sa primeasca dreptul de a se plimba prin strainatate. Stiu din experiente familiale cat de greu se pleca peste granite in acel moment. Dar nici nu pot sa afirm ca aceasta abordare a fost utilizata tocmai pentru a acoperi ceva. Pentru a face asemenea afirmatii e nevoie de mai mult decat simpla observare a unui stil si in plus nu pot sa uit (si nici Manolescu nu cred ca a uitat) ca parintii sai au facut inchisoare politica in timpul comunismului, ceea ce a dus chiar la nevoia ca el sa fie adoptat de bunici (si poarta astfel numele mamei) pentru a se putea integra ulterior.Nu cred sincer ca dupa asemenea experiente cineva ar fi fost dornic sa sprijine sistemul.
Pe mine altceva m-a agasat insa un pic: prezentarea detasata, rezumativa dar cu o oarecare mandrie, a relatiilor sale sentimentale. Nu stiam ca Manolescu a fost un fel de Don Juan. Am aflat asta cu surprindere cu aceasta ocazie. Si nu pot decat sa il taxez ca om pentru asta. Dupa parerea mea genul acesta de oameni recurg la asta pentru a-si masca anumite carente.
Nu continui acum ca nu e cazul, dar am pe tema asta o teorie pe care o sa o expun cu prima ocazie :).
Una peste alta mi-a placut foarte mult aceasta carte si o recomand din toata inima.
Cum v-am obisnuit va las cu un mic citat.
“dupa parerea lui Negrici, noi, romanii, ne-am fi facut un mit (adica o iluzie sistematica) dintr-o literatura in fond mediocra. Nu e nicio indoiala ca am avut momentele noastre de pierdere a uzului ratiunii critice. Iorga sau protocronistii stau ca marturie. Insa valoarea unei literaturi nationale nu se masoara ci se traieste. Ea este un dat istoric si deopotriva sufletesc. A jucat un rol. A oferit modele. Pentru romani, Eminescu, Sadoveanu sau Arghezi sunt la fel de importanti cum sunt pentru englezi Shakespeare, Milton si Dickens, pentru francezi Balzac, Hugo si Proust, pentru germani Goethe, Schiller si Thomas Mann. Si nu, propriu vorbind, universalitatea operelor ii separa, ci doar circulatia lor universala.
Sa revin la ideea destararii. Rupand legatura ombilicala cu literatura in care m-am nascut, am crescut si voi muri, m-as fi tradat pe mine insumi. Ca sa nu spun ca n-am calitatile fapturilor amfibie: nu pot nici macar respira in alt aer decat al literaturii romane.”
Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga
Nicolae Manolescu
Pitesti, Paralela 45, 2009