In seara asta citeam din Montale (poezia “Versuri Vechi”):
“Imi amintesc de un fluture intrat
prin geamurile-ntredeschise,-n seara
ce fumega pe dealul strans, spalat
de-o manioasa trecere de spume”
si fara sa fie cazul (citind cu atentie rezulta ca “seara fumega” nu fluturele – am verificat si in italiana – e corect tradus) mie aceasta alaturare de cuvinte mi-a adus aminte de motivul fluturelui ce isi arde aripa in lumanare si am simtit acea durere, acel miros de aripi arse…
Nu stiu de ce ma obsedeaza (ma urmareste) motivul asta. V-am mai spus – se pare ca e un motiv de origine persana. Eu l-am intalnit pentru prima data la Voiculescu.
Imi pare rau de bietul fluture, el se indreapta naiv si vesel spre flacara magica a lumanarii si acolo…soarta-i dura!
…daca ar fi om ai spune ca si-a ales prost tinta, nu?! dar stupid este ca fluturele nici nu ar avea unde sa se duca, pentru ca e genetic facut sa se indrepte spre sursa de lumina.
In fine…fluturele lui Montale o duce bine merci, pe el il salveaza tehnica moderna 🙂 intra numai la abajurul unei lampi – reuseste sa scape se reintoarce:
“Se intoarse fluturele-apoi din nou
in cochilia lampii, cobora
pe ziarele inchise, darama
zburand nebun si cartile –
se duse pe veci […]”
Electricitatea – ce treaba buna!
a scapat fluturii de mitul persan…