Prin Perdea

Marturisesc cu sfiala ca in scoala nu mi-a placut psihologia…cel putin doua motive imi amintesc acum: unul ar fi ca manualul mi se parea anost, incepea in mod ciudat cu o descriere teoretica legata de neuron, sinapse etc. lucruri ce imi erau mult mai cunoscute de la anatomie si a caror repetitivitate nu o intelegeam in noul context. In al doilea rand aveam si am ramas si ulterior cu o idee usor preconceputa ca psihologia nu e tocmai o stiinta ci ca se face asa…mai mult intuitiv…de asta mult timp nu am recunoscut niciun rol benefic psihologilor :). Dar intamplarea mi-a adus la un moment dat in viata o intalnire cu un bun psiholog- in cadrul unui work-shop de dezvoltare personala. Fara sa petrecem prea mult timp impreuna am avut senzatia ca m-a citit ca pe o carte deschisa. Asta nu m-a facut sa imi schimb suta la suta impresia ca pentru a face psihologie e nevoie si de o cunoastere intuitiva, e nevoie de o anumita deschidere, dar (am tras concluzia si dupa o anumita maturitate a gandirii), pana la urma totul se poate conceptualiza, studia si dintr-o abordare obiectiva, rationala, academica. Un melanj intre cele doua este insa absolut necesar unui bun psiholog, zic eu.

Cartea Dnei. Aurora Liiceanu nu este o carte de psihologie (chiar daca o anumita parte se ocupa preponderent de acest subiect) ci o carte scrisa de un psiholog, un bun psiholog as indrazni sa adaug. Cu stilul ei analitic, obiectiv al psihologului de cariera, dar transpus cu drag si catre cititorul profan m-am mai intalnit in trecut, intr-o carticica ce mi-a fost draga chiar daca ar putea fi usor calificata (unele pasaje mai mult decat altele) drept frivola: “Dincolo de bine, Dincoace de rau, Despre iubire” – Aurora Liiceanu & Alice Nastase. Mi-a placut si atunci iar acum mi-a placut si mai mult.

Nu cred ca gresesc daca spun ca Prin Perdea – este de fapt o culegere de senzatii, amintiri, ganduri, idei toate aparent usor deconcertante pentru ca nu stii sigur care e obiectul final, dar asta e si placerea, ca de fapt sunt mai multe puncte principale, mai multe obiective…de la o descriere a epocii (slava Domnului!) trecute din perspectiva amintirilor personale (poate dureroase atunci dar prezentate dintr-un unghi calm si intelept acum), pana la coborari in diverse mecanisme psihologice ale oamenilor in perspective diferite: copilarie, viata de cuplu, interactiune in cadru social urban, rural, in cerc larg sau restrans (prietenie), boala, moarte.

Discursul e presarat cu amintiri, trimiteri la lectura, abordari academice, poezii si romane dezvaluind doua planuri cred eu:

unul de intelegere a lumii, prin intelegerea particularului, de intelegere a oamenilor si mecanismelor care ii directioneaza, si chiar de autocunoastere: inveti asadar si intelegi printre multe altele:

– ca “barbatii tind sa-si atribuie succesul meritelor personale, in timp ce femeile il atribuie norocului, deci unui factor extern”
– ca unii oameni sunt rezilienti, respectiv victoriosi in fata vicisitudinilor vietii – adica “mecanismelor de confruntare cu trauma” nu ii lasa sa se piarda;
– ca “in anumite conditii, a-ti fi bine inseamna a-ti fi rau. Ca raul e normal…”,
– ca atunci cand “cineva iti aduce un autor in viata ta de cititor este ca si cand iti face cunostinta cu un om pe care merita sa il cunosti“;
– ca “dezvoltarea relatiei este adesea vazuta ca un proces de divulgare reciproca. Acest proces este, de fapt, un precursor necesar al memoriei tranzactionale. Memoria tranzactionala este parte integranta a intimitatii”. (…) “Pierderea partenerului” (in sensul de distrugere a relatiei) “este pierderea acestui sistem extern de memorare” – pierderea de fapt a unei parti din propria minte;
– ca buna comunicare nu este suficienta pentru o buna intelegere, comunicarea nu e un panaceu, este nevoie si de competenta interpersonala care e diferita de comunicare;

iar altul de cunoastere a autoarei, o cunoastere voalata insa, prin perdea… cum spunem noi juristii in unele cazuri “doar se pipaie fondul”…citind cartea ramai cu impresia unui mister nerevelat in totalitate si aici rezida frumusetea lecturii.

Va las in cele ce urmeaza cu un mic pasaj si va recomand sa o cititi daca cele de mai sus v-au trezit interesul.

<<Orice intalnire cu cineva este o provocare. Adesea gandim cu tarie ca felul in care suntem poate fi perceput de altcineva in acord cu propria perceptie despre noi. Cand doresti ca mecanismele de perceptie ale altcuiva sa functioneze astfel incat aceasta persoana sa vada ceea ce tu crezi ca esti. Ei bine, se intampla ca o alta persoana sa-ti atribuie trasaturi in care tu nu te recunosti. Ca si cum iti arata o fotografie si tu spui: “Eu nu sunt asa!”. Iar tu insisti. Tu spui ca esti altfel. Ca perceptia lui este eronata. Dar celalalt nu vede tot asa. Pentru a intelege aceste situatii, Cuta, din nou, ma cobora in concret: “Nu continua sa pretinzi o alta perceptie a ta. Nu se poate. Bati la o usa, dar nu este usa este doar perete. Este zid. Este inutil”. Am aflat, in timp, ca avea dreptate. Unii oameni nu au acces la tine. Ei vad ceva in care tu nu te recunosti. Singura solutie este sa ii parasesti pentru ca daca insisti poti deveni chiar tu confuz. Si nu pentru ca, te indoiesti de tine – desi si acest lucru se poate intampla -, ci pentru ca nu poti crede, nu poti accepta, intelege ca cineva nu te vede asa cum esti. Daca insisti, pierzi.>>