Mi-e greu sa scriu despre aceasta carte, m-a revoltat aproape fiecare pagina dar masochista ca de obicei nu am lasat-o pana nu am epuizat-o – de parca asa am exorcizat raul…va rog oricum sa nu luati ca atare ce va scriu acum…filtrati va rog…sunt influentata poate de faptul ca in ultimul timp lucrurile nu prea mi se leaga asa cum mi-as dori, si asta evident ma nemultumeste, lipseste ceva dar nu stiu ce…dar voi afla!
Mike Ormsby ne descrie in cateva zeci de povestioare tara noastra draga, “tara mea de dor” dar mai ales oamenii ce o populeaza. Am citit cateva recenzii, se pare ca a fost foarte bine primita, se spune ca e o privire obiectiva si plina de umor. Mie nu mi s-a parut, eu o vad mai mult ca pe o privire usor rautacioasa si cu ironii, ma rog umor englezesc, iar unele povestiri chiar mi s-au parut neverosimile: de exemplu imi e greu sa imi imaginez o ciondaneala intre soliste pe scena de la Opera…in general eu nu am recunoscut decat putine cadre, scene, crampeie de Romania…dar asta poate fi inca o data dovada ca traiesc in alta lume, una limitata, dar mai putin expusa la “radiatii”.
O poveste mi s-a parut totusi deosebit de interesanta: povestea unui traducator genial Corneliu M. Popescu care a murit foarte tanar (19 ani) in urma cutremurului din 1977 dar a reusit sa il traduca curgator pe Eminescu. Poetry Society din UK decerneza din 1982 un premiu european pentru traduceri de poezie cu numele sau.
In plus ca si autorul si eu resimt Cismigiul ca pe o insula in Bucuresti, un loc unde timpul se dilata si iti poti auzi gandurile.
<<E un refugiu linistit si sigur, un lacas de meditatie, un lac cu barci, un loc de plimbare cu prietenii. Aici poti sa-ti faci planuri, sa te impaci cu cineva, aici poti sa te saruti cu cine nu se cade.>>