Acest volum cuprinde trei texte scrise de Noica avand drept numitor comun tema culturii de elita. Impresionant mi s-a parut eseul “Modelul Cantemir in cultura noastra sau Memoriu catre Cel de Sus asupra spiritului in cele trei tari romanesti” (scris in 1973 si publicat 20 de ani mai tarziu) care intruneste conceptia autorului despre problemele culturii noastre moderne.
Pornind de la o analiza a lucrarii “Descriptio Moldaviae” (-Dimitrie Cantemir) autorul subliniaza ca nu am fost laudati prea mult (in mod contrar celor cunoscute in general). Cantemir ne-a criticat si limba si firea (cartea include extrasul “Despre naravurile moldovenilor” – o descriere excelenta si deloc laudativa a “obiceiurilor” noastre). Studiul se concentreaza insa pe un “al treilea prilej de cearta” ocazionat de insusi modelul Cantemir ce duce la concluzia ca “spiritul romanesc, mai ales atunci cand se exprima prin cate un mare om de cultura, are o caracteristica evidenta: este cel al unui polihistor“. Conform analizei autorului aceasta trasatura se regaseste la o fina observatie a activitatii unor personalitati precum Cantemir, Iorga si Enescu (dar si in cazul Hasedeu, Coanda, Calinescu, Moisil, Eliade etc).
“Contrapartea condamnabila” a acestei trasaturi provine din faptul ca “la treapta imediat mai de jos de cea a omului de format mare, polihistorismul creator al romanului, deschiderea sa catre mai multe lucruri deodata, intelegerea sa atat de cuprinzatoare, dar acum fara suficienta acoperire, nici creativitate devin lautarism“. Explicatia termenului rezida in “reusita de a spune lucrurile oarecum << dupa ureche>>“. Argumentand amplu Noica identifica ca “asezati” in aceasta “conditie lautareasca” spirite ca Nae Ionescu, Nichifor Craininc (spirit lautaresc de “proasta calitate“), Mihai Ralea (“de bun-gust si rafinament“) concluzionand ca “toti suntem amenintati” si denuntand cu aceasta ocazie alegerea eseului ca forma de exprimare ce se substituie unei opere temeinic fundamentate (“eseul este expresia tipica a talentului fara raspundere”).
Cu un spirit polemic, “avocatesc” as spune, autorul denunta si “anti-lautarismul” – “care e solidar undeva cu lautarismul ca fiindu-i antagonic“. De asta se fac “vinovati” Cioran (“care nu mai vrea sa apartina culturii noastre“) dar si alte doua personalitati mai putin cunoscute (Al. Dragomir si Al. Elian) – “naturi umane exceptional inzestrate, care se refuza pur si simplu oricarei afirmari“.
In lumina acestor observatii apare intrebarea care sunt perspectivele culturii noastre? Un indiciu pentru un posibil raspuns sumbru e afirmatia ca “daca prin imposibil Romania ar disparea din lume (…), atunci nici macar o fila intreaga din istoria culturii europene nu s-ar rupe” caci, in lipsa de personalitati, noi avem “mai degraba un duh plutind peste ape“. O mica speranta izvoraste totusi din constatarea ca noua ne ramane “o margine de posibil” si o potentiala “devenire in posibil, nu in real“.
Nu stam bine cu realul pentru ca nu stam bine cu timpul, dar stam bine cu spatiul “incarcat de posibil“. Si din cufundarea in acest “posibil”, Noica isi imagina drept posibila “o sarbatoare“: intalnirea dintre doua mari spatii in care cultura noastra sa fie mijlocitoarea “dialogului cu Rasaritul“, “sub semnul lui <<ar fi sa fie>> din cugetul si vorbirea noastra“.
***
Am incercat sa redau cat am putut surprinde ideile si constructia logica a acestui text. Motivele incercarii mele sunt multe si nu vreau sa le expun acum, de asemenea ma voi abtine sa incadrez acel “posibil” in contextul actual. Sincer vorbind sunt texte de o sensiblitate impresionanta si cu o logica desavarsita si merita cateva ore din viata voastra.