Cand fluturul isi arde aripa-n lumanare

Am promis candva ca va voi spune care e sonetul meu preferat.

Ei bine sonetul meu preferat (Vasile Voiculescu) spune asa:

Nu m-au tarat spre tine nici stearpa desfranare,
Nici vitiul fatarnic, ci patima senina;
Cand fluturul isi arde aripa-n lumanare,
El nu ravneste seul, ci magica lumina.
Ma sprijin pe-amintire-acum… si apoi pe moarte;
Toti ceilalti stalpi cu lumea deodata s-au surpat,
Iubirea putrezeste pe undeva departe,
Eternitatea-i inca un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, ma-nchid de-o grija sumbra, 
Mi-e sufletul zadarnic si cere sa se culce ;
Prin slavi amurgul trece misterios de dulce
Si-n umedul lui giulgiu ma-nfasura cu umbra…
Nici stea, nici cantec: vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheata… si rece tot ca ea.

mi-am adus aminte de imaginea fluturelui in jurul lumanarii citind:

“Fluturele, neghiobul –
cu lumnarea mereu si-a incercat norocul
mergand la imposibila-ntalnire cu el, Focul”

(din poemul “Hoinarind ca un duh” – Maitreyi Devi)

O nota de subsol ne spune ca acest motiv este comun in lirica orientala (persana).