Am fost mai “tacuta” in ultima perioada pentru ca am tot rumegat la un subiect: De ce colectionam? E bine, e rau? Care e momentul cand devenim colectionari? Ce e de fapt o colectie?
Azi am de gand sa ma vindec si voi incerca sa sintetizez mai jos concluziile research-ului si framantarii mele de vreo luna 🙂
Colectionara din mine
Trebuie sa precizez ca ideea acestui subiect mi-a venit pornind de la comentariile voastre lasate pentru concursul cu cartile. Mi-ati vorbit cu pasiune de bibliotecile voastre, de cat de mult iubiti cartile si cum le cumparati compulsiv. Si atunci m-am gandit la mine… ca poate am ajuns sa iubesc mai mult cartile, cumpararea lor decat lectura in sine. M-am gandit ca ador mirosul de carti proaspat tiparite si mi se umple sufletul cand imi vad biblioteca plina. Si m-am temut ca ma indepartez de la scopul pentru care sunt facute cartile. Asa ca m-am intrebat: oare nu m-am transformat de fapt intr-o colectionara de carti (dintr-o iubitoare de lectura)?
Apoi m-am uitat la o alta mica pasiune a mea: bijuteriile (sunt vinovata, recunosc). Ador bijuteriile, de fapt, un anumit tip de bijuterii. Veti spune ca toate femeile iubesc bijuteriile. Problema mea este ca mie imi place sa le am :), nu neaparat sa le port. Imi place sa stiu eu ca le am, nu sa fac neaparat parada cu ele. Le tin acolo in cutiute si fiecare bijuterie are povestea ei: o pereche de cercei i-am primit de la ai mei cand s-au intors din Irak, o pereche de cercei i-am primit din Italia, un pandantiv cu granat mi l-am cumparat de la un bijutier discret din Trier, un inel mi l-am cumparat in timpul facultatii (dupa ce am strans ceva timp bani ca sa il cumpar), o mica, mica piramida mi-am luat-o suvenir din Egipt, un inel pretios l-am cumparat de la un bijutier din Cehia, o anumita bratara mi-am luat-o cadou ca sa marchez celebra varsta de 33 de ani de care m-am temut atat 🙂 (si e si prima bratara pe care o port dupa ce mi-au furat hotii doua bratari ce aveau si ele povestile lor) si multe altele…
Si de aici intrebarea: nu m-am transformat de fapt intr-o colectionara de bijuterii? Si cand stii ca esti colectionar? Si ce e rau in asta in fond si la urma urmei? 🙂
Colectionarii sunt peste tot
Cand am inceput sa fac research deja vedeam colectii si colectionari peste tot si in preajma mea si prin amintirile/cunostintele mele: de la clasoarele cu timbre, ierbare, insectare, surprizele de la gumele Turbo (pe care le adunam cand eram mici), cartoanele de la cutiile de chibrituri (in vremea comunismului), numerele din Revista Magazin Istoric (de la ai mei din biblioteca), canile si magnetii – suveniruri din calatorii. Se colectioneaza orice: opere de arta, vase de cristal/argint, antichitati in general, carti rare, servetele…Apoi am inceput sa vad colectii unde nu ma asteptam: relicvariile sunt colectii de moaste, criminalii in serie colectioneaza victime, Casanova colectiona femei, Noe a colectionat animale iar Napoleon a colectionat tari…si oare nu pot sa vad si excursiile tot ca pe un fel de colectie? O colectie a amintirilor?
Cand e o colectie, colectie?
Deja o luasem razna – asa ca trebuia in mod impetuos sa inteleg cand e o colectie, colectie 🙂 ce o face sa fie colectie? si nu o adunatura de elemente similare…
Si aici fac o paranteza scurta sa va spun o poveste amuzanta: o cunostinta a fost intrebata de fiica ei de 4 ani ce inseamna “sa urasti un om”. Cunostinta mea nu a stiut sa ii explice si dorind sa ii dea o explicatie corecta si pe intelesul fiicei sale a intrebat o prietena. Nici prietena nu a stiut cum sa explice. Impreuna au intrebat pe o prietena profesoara – nici ea nu a reusit sa dea o explicatie pe intelesul fetitei. Profesoara a sunat un europarlamentar – care ghiciti – nu a reusit nici el :))). Pana la urma cunostinta mea a explicat ea cum a putut. I-am recomandat sa tina un dictionar in casa sa se inspire alta data…
Asa si eu cu colectiile – am intrebat in stanga, in dreapta de am capiat :). Am primit franturi de ganduri dar nimeni parca nu reusea sa puna punctul pe “i”.
Asa ca m-am dus la dictionar si iata ce spune DEX-ul: Colectie – Serie de obiecte de același fel sau de aceeași categorie, care, adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, stiințifică, documentară.
Pai si colectiile de lucruri fara valoare, de servetele de exemplu? Sa fie doar valoarea si aranjarea sistematica diferentele necesare si suficiente pentru a defini notiunea de colectie? Pe mine nu m-a convins…si asa am cautat raspunsul in carti si am dat peste o carte superba – To Have And To Hold: An Intimate History Of Collectors and Collecting de Blom, Philipp.
Si tot citind mi-am format convingerea ca o colectie devine colectie atunci cand elementele sale sunt ucise :). Tot ceea ce colectionam ucidem – in sens propriu, daca e vorba de insectare, ierbare sau, in sens firgurat, daca e vorba de obiecte fara viata – le ucidem prin faptul ca le lipsim de utilitatea pe care o au ele in mod normal in viata reala: vasele vechi de cristal/argint – stau frumos pe rafturi si aduna praf, nu sunt folosite pentru servitul mesei, timbrele stau in clasoare nu sunt lipite pe corespondenta, papusile din colectie nu sunt date copiilor sa se joace cu ele, servetelele din colectie nu sunt scoase la masa de Craciun. Si daca totusi se intampla uneori ca un element dintr-o colectie sa fie folosit in scopul pentru care a fost construit, aceasta utilizare este mai degraba cu titlu de exceptie.
Prin urmare eu cred ca o biblioteca tinde sa devina o colectie de carti atunci cand cartile sunt puse acolo mai mult de valoare estetica (stiti si voi cum s-au vandut cartile de la Adevarul de exemplu) sau istorica (colectiile de manuscrise) si nu pentru a fi citite. Mai multe monede la un loc reprezinta o pusculita de economii daca monedele sunt adunate pentru a fi puse in circulatie dar formeaza o colectie atunci cand monedele respective nu vor mai fi folosite in mod obisnuit pentru schimb. La tablouri si obiecte de arta e mai dificil de spus cand sunt o colectie si cand nu, pentru ca e greu sa spui care e functia lor obisnuita in viata normala. Eu cred ca mai multe tablouri la un loc tind sa devina o colectie nu doar pentru ca sunt multe si (sau) de valoare ci atunci cand isi pierd cumva utilitatea estetica – sunt atat de multe, de exemplu, ca nu mai poti sa spui ca au fost cumparate ca sa impodobeasca o casa, ca sa se imbine in mod placut si echilibrat in mediul respectiv. Tind sa formeze un muzeu…
De ce colectionam?
Cand a inceput sa ma bantuie acest subiect eram convinsa ca patima asta a colectionarii e intiparita cumva genetic in noi. Credeam ca toata lumea a colectionat sau va colectiona ceva in viata. Acum imi dau seama ca nu e deloc asa. Omul din paleolitic nu cred ca era un colectionar de ceva, nu imi imaginez ce obiecte ar fi putut sa adune, sa aranjeze si sa lipseasca de utilitatea lor obisnuita. Nici pe taranul autentic nu il vad in postura de colectionar. Copilul in general nu colectioneaza din proprie initiativa ci influentat de parinti sau de alti copii.
Eu vad nevoia de a colectiona ca pe o nevoie de generatie a treia (dupa nevoile elementare, fiziologice si cele sociale) intra cred in categoria nevoilor spirituale – ce sunt mai cunoscute pe masura progresului. Este clar ca scoaterea obiectelor din uzul obisnuit si includerea lor intr-o colectie ii situeaza pe colectionari in varful consumerismului.
Merita spus ca istoric vorbind colectiile au inflorit in epoca Renasterii in zonele unde comertul era puternic. Atunci au aparut cabinetele de curiozitati si acele studiolo in care principele se retragea “sa studieze” – o piatra pretioasa, un manuscris vechi etc. Trebuie neaparat aici sa o mentionez si pe Isabella D’ Este, poate primul colectionar de sex feminin, care ii haituia efectiv pe artisti (inclusiv pe Leonardo, Rafael) sa ii faca tablouri 🙂 (azi, in semn de progres, doamnele din inalta societate colectioneaza genti “Louis Vuitton”). Colectiile de atunci erau adunate in special in scop de studiu. Dar si in acea vreme unii exagerau – recomand in acest sens piesa de comedie “Familia anticarului” a lui Goldoni care este absolut geniala (o puteti asculta ca teatrul radiofonic pe CD audio de la Casa Radio – se gaseste in librarii).
Odata cu productia in masa, colectiile s-au schimbat si ele. A aparut conceptul de “set complet”, “seria intreaga”, au aparut productii numai de “collectibles” (cum sunt cele de la D’Agostino). Oamenii au ajuns sa colectioneze orice (inclusiv obiecte aruncate la gunoi).
Motivele care ii mobilizeaza pe colectionari sunt diverse: unii colectioneaza in scop de investitie (eu cred ca asta e un pretext), altii in scop social – ca un hobby ce iti prilejuieste intalniri cu alti pasionati de acelasi subiect, altii, inca, in scop de studiu, pe unii ii motiveaza senzatia de bogatie, show-off – un fel de “mine is bigger than yours“. Pe unii ii atrage “vanatoarea”, cautarea urmatorului obiect din colectie, adrenalina care insoteste momentul in care ai gasit (sau ai castigat la licitatie) un obiect potrivit in colectie – e o pasiune inrudita cu viciul (ca alcoolul, drogurile, sexul si jocurile de noroc).
Psihologic vorbind colectia da colectionarului o senzatie de securitate, de pace, e o incercare de a da un sens haosului din lumea reala prin crearea unei lumi paralele in care toate elementele sunt in ordine, e o lume noua, autentica, utopica, o lume in care timpul sta pe loc. E o experienta pe care eu am simtit-o in fiecare muzeu pe care l-am vizitat (chiar si la Muzeul Satului), mi se pare ca timpul acolo se dilata si cand ies din muzeu si reintru in lumea reala aceasta mi se pare brusc haotica.
Chiar daca obiectele parte din colectie au murit (fiind lipsite de utilitatea lor obisnuita), ele capata in cadrul colectiei o noua viata, au o noua valoare – simbolica (sunt parte dintr-un intreg, dintr-o lume distincta) si asta le da cumva caracterul unor obiecte de cult, reprezinta intr-un fel totemuri. Iar colectionarul care pune cap la cap colectia si o aranjeaza este, intr-un fel, un mic zeu – e creatorul lumii respective pe care o iubeste patimas si autistic, univers narcisistic, care e acolo doar ca sa ii produca lui placere. E o placere de posesie ca cea pe care o resimte un amant. Freud spunea: “the core of paranoia is the detachment of the libido from objects. A reverse course is taken by the collector who directs his surplus libido on to an inanimate object: a love of things”.
E bine, e rau?
Trebuie spus ca simpla colectionare poate fi dusa la extrema. Englezii au pentru asta un cuvant distinct: hoarding – care e un sindrom psihiatric si se manifesta prin acumularea excesiva de obiecte, pana la punctul in care spatiul de locuit nu mai poate fi folosit. E rau prin urmare sa iti lasi pasiunea sa iti afecteze viata (valabil in orice alta pasiune) – atunci practic ea devine viciu: cand mintea ti-e prea ocupata numai de colectie, cand aloci investitiilor in colectie mai multe resurse decat iti permiti, cand esti mai atasat de colectie decat de oamenii apropiati etc. – intelegeti ideea.
Dar in sine, sa colectionezi este o experienta pozitiva si foarte placuta pentru colectionar. Sa colectionezi inteligent, un tip restrans de obiecte, in baza unor informatii aprofundate, bazandu-te pe reurse de buget adecvate nu poate fi decat o mica placere nevinovata in viata…