La solitudine fra noi
Questo silenzio dentro me
è l’inquietudine di vivere
La vita senza te

6-8 martie? am putea sa vizitam si rudele din Belgia (Liege mai precis) :)

Pana una alta eu ascult obsesiv asta:

si cand o ascult imi amintesc de tunelele ce trec Alpii intre Austria si Italia, de curbele din Monaco, de drumul pe Coasta de Azur intre Nisa si Cannes, de tunelele de pe autostrada spre Genoa, de curbele spre Portofino, de malul lacului Geneva, de plecarea din Berna ploioasa, de podgoriile din Alsacia, de valea Rinului, de lanurile de grau din Vestul Germaniei, de varfurile Alpilor germani si de…coada de la Szeged si gropile de la Lugoj si Petrosani

Oh ! Paris perdu/Je retourne vivre à Paris.

Fountain of Montjuic

Si pentru ca am sesizat ca unele mecanisme ale prostiei au fost cu siguranta incubate pe taramul imbecilitatii si doar extrapolate la mintile mai luminate (de exemplu reductia – fenomenul prin care din prostie “mintea” reduce o idee absolut noua la adevaruri deja cunoscute si nu vrea sa accepte abordarea complet diferita) am provocat in week-end o dezbatere pe tema: indiciul absolut al prostiei. Pornind de la premisa ca e absolut necesar sa ai de un dram de inteligenta pentru a crea, agrea, simti, a te emotiona, a contempla, a admira arta (in sensul larg) am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ii suspectam de vid cerebral pe cei care nu nici un fel de atragere pentru nicio forma de arta. (In treacat fie spus am si ales vreo doua exemple care ne-au confirmat empiric teoria). Nu cred ca aceasta teorie ar fi in afara de critica, dar cred ca e macar un bun indiciu de plecare.

Azi am aflat insa de un experiment social ce a avut concluzii uluitoare (intr-un sens negativ) si in linie cu observatia mea de mai sus. In sinteza: Joshua Bell, reputat vilonist se imbraca in haine obisnuite si cu o Stradivarius (in valoare de 3,5 mil. $ ) incepe sa cante la o ora aglomerata a diminetii intr-o statie de metrou din Washington timp de 43 de minute. Prin zona trec in aceasta perioada peste 1,000 de persoane (ca tipologie birocrati provenind din profesii precum: analisti politici, manageri de proiect, specialisti etc.) dintre care doar 7 s-au oprit sa asculte  (din care doar trei pentru mai mult de o clipa), 27 au dat bani in fuga – in total 32 $ (?!). Rezultatele mi se par ingrozitoare !

Inregistrarea nu e prea buna, dar este edificatoare:

Articolul surprinde si parerile si explicatiile unor trecatori: sunt invocate argumente ca stress-ul, lipsa de timp, problema de prioritizare.

Eu cred ca e doar simpla ignoranta derivata din ani de prostie si am gasit in articol si o opinie mai credibila in acest sens : “Kant argued that one’s ability to appreciate beauty is related to one’s ability to make moral judgments.”

Va las cu muzica si ma bucur ca multi dintre voi veti ajunge la sfarsitul acestui text

…apoi, imi stabilesc o tema directoare…o farama de pace, o melodie, un vers, o fotografie…cele doua cumulate sunt garantia unui inceput bun si de aici aplicam principiul: “un DA, un NU, o linie dreapta…”

Pentru azi:

“M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eştï!…”

(Minulescu – De vorba cu iarna)