Gia’s Blog

Despre Manolescu nu stiam decat ca este singurul critic reprezentativ contemporan. Mi-a ramas in minte din liceu, putin suspect, din cauza interpretarii sale atipice la romanul Baltagul in care Manolescu nu vede nici mai mult, nici mai putin decat un roman realist, cu insertii clare de roman politist. Cu toate ca, la momentul respectiv, nu am fost de acord (in forumul meu interior) cu aceasta interpretare , am retinut o originalitate sfredelitoare.

Mi-am cumparat evident Istoria Critica a Literaturii Romane ce s-a lansat la Gaudeamus in 2008. Spre rusinea mea marturisesc ca nu am deschis-o decat de 2 ori (atunci cand am cumparat-o am citit putin despre Eminescu si azi, marturisesc mi-am verificat memoria pentru Sadoveanu) dar sincer astept cu incantare momentul in care imi va folosi sa imi ajut copiii sa inteleaga literatura romana

Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga – este insa o carte preponderent autobiografica ce a fost atat criticata cat si elogiata; in general primita cu mult interes. Parerea mea este insa undeva la mijloc. Marturisesc ca am sperat, fara succes, sa gasesc in ea sfaturi bune pentru lecturile mele viitoare. Spre dezamagirea mea insa prima parte “Cititul si scrisul” se limiteaza mai mult la lecturile copilariei si ale tineretii iar cea de-a doua nu prea vorbeste propriu-zis de lectura.

Dar in aceasta prima parte am descoperit o lume aproape feerica: lumea copilului impresionat de biblioteci si de carti. M-am recunoscut putin in atractia magica fata de carti resimtita din perspectiva copilului si, cu toate ca nu am pretentia de fi citit in copilarie (adolescenta), pot sa inteleg cat de fascinanta este aceasta lume pentru un copil/adolescent. Mentionez aici ca nu sunt de acord ca unghiul de prezentare ar fi fost excesiv de protectiv si nerealist; fara a avea experienta de critica literara, mie nu mi s-a parut ca unghiul de abordare ar fi dus la un romanesc ridicol – si nu vad nimic rau intr-un final in a te putea uita in urma cu ingaduinta si a-ti accepta naivitatile copilariei fara o ironizare a lor.

Dupa cum va spuneam, cartea nu mi-a satisfacut anumite asteptari, nici macar in partea a doua “Scrisul si cititul” in care abordarea este, dupa cum se poate intui, din perspectiva criticului de carte si nu a cititorului. Lectura mi-a depasit insa cu priosinta asteptarile in alte zone: am inteles cred destul de bine care este optica lui Manolescu asupra literaturii romane, care este istoria lui, care e mediul in care s-a format (si multe alte informatii biografice), am avut parte de o expunere secventiala, obiectiva, detasata a mediului cultural comunist dar si de cateva introduceri in mediul exilului intelectual si am descoperit, neasteptat (fiind demult uitat), contextul politic imediat ulterior lui 1989 (cu informatii interesante din timpul Conventiei Democratice dar si din interiorul PNTCD). Spre rusinea mea, aproape uitasem ca Manolescu a avut si un rol politic la un moment dat ca presedinte PAC si candidat la cea mai inalta functie in stat.

Cat despre stil, recunosc ca am observat si eu o anumita detasare necaracteristica unei carti cu caracter autobiografic. Pe de alta parte insa aceasta carte nu este un jurnal deci pot din nou sa inteleg aceasta detasare. In plus chiar Manolescu recunoaste spre final ca nu e ca fire un introspectiv (ca explicatie de ce cartea se preocupa prea putin de structura lui psihologica). Oricum eu nu ma asteptam la ceva mult mai diferit de la criticul ce m-a socat cu abordarea rece a Baltagului. La urma urmei chiar daca scrii la persoana intai, atunci cand tu ca autor esti cu adevarat si personajul principal (ca in literatura memorialistica), onestitatea te obliga cumva sa incerci sa te privesti din afara, mai rece, obiectiv. Asta ar fi o explicatie, desi sunt convinsa ca Manolescu cu vointa a omis anumite detalii iar aceasta abordare (din exterior) i-a facilitat posibilitatea de a mai sari peste informatii/detalii fara ca textul/povestea sa sufere la nivel de cursivitate.

S-a spus ca e posibil ca acest mod de a proceda sa fi fost utilizat pentru a ascunde anumite probleme de biografie. Eu nu cred asta. Nu sunt naiva sa cred ca doar printr-un un joc al sortii (o oarecare intelegere a modului de functionare a cenzurii dublata de lipsa de provocare vizibila si numai pe alocuri si de mici compromisuri) reusea Manolescu sa publice chiar foarte mult in timpul comunismului si sa primeasca dreptul de a se plimba prin strainatate. Stiu din experiente familiale cat de greu se pleca peste granite in acel moment. Dar nici nu pot sa afirm ca aceasta abordare a fost utilizata tocmai pentru a acoperi ceva. Pentru a face asemenea afirmatii e nevoie de mai mult decat simpla observare a unui stil si in plus nu pot sa uit (si nici Manolescu nu cred ca a uitat) ca parintii sai au facut inchisoare politica in timpul comunismului, ceea ce a dus chiar la nevoia ca el sa fie adoptat de bunici (si poarta astfel numele mamei) pentru a se putea integra ulterior.Nu cred sincer ca dupa asemenea experiente cineva ar fi fost dornic sa sprijine sistemul.

Pe mine altceva m-a agasat insa un pic: prezentarea detasata, rezumativa dar cu o oarecare mandrie, a relatiilor sale sentimentale. Nu stiam ca Manolescu a fost un fel de Don Juan. Am aflat asta cu surprindere cu aceasta ocazie. Si nu pot decat sa il taxez ca om pentru asta. Dupa parerea mea genul acesta de oameni recurg la asta pentru a-si masca anumite carente.
Nu continui acum ca nu e cazul, dar am pe tema asta o teorie pe care o sa o expun cu prima ocazie .

Una peste alta mi-a placut foarte mult aceasta carte si o recomand din toata inima.

Cum v-am obisnuit va las cu un mic citat.

“dupa parerea lui Negrici, noi, romanii, ne-am fi facut un mit (adica o iluzie sistematica) dintr-o literatura in fond mediocra. Nu e nicio indoiala ca am avut momentele noastre de pierdere a uzului ratiunii critice. Iorga sau protocronistii stau ca marturie. Insa valoarea unei literaturi nationale nu se masoara ci se traieste. Ea este un dat istoric si deopotriva sufletesc. A jucat un rol. A oferit modele. Pentru romani, Eminescu, Sadoveanu sau Arghezi sunt la fel de importanti cum sunt pentru englezi Shakespeare, Milton si Dickens, pentru francezi Balzac, Hugo si Proust, pentru germani Goethe, Schiller si Thomas Mann. Si nu, propriu vorbind, universalitatea operelor ii separa, ci doar circulatia lor universala.

Sa revin la ideea destararii. Rupand legatura ombilicala cu literatura in care m-am nascut, am crescut si voi muri, m-as fi tradat pe mine insumi. Ca sa nu spun ca n-am calitatile fapturilor amfibie: nu pot nici macar respira in alt aer decat al literaturii romane.”

Viata si carti – Amintirile unui cititor de cursa lunga

Nicolae Manolescu

Pitesti, Paralela 45, 2009

a fost cadoul meu de la Mosu’ – pentru care multumesc din suflet si va impartasesc si voua putin:

Faclii in noaptea timpului

Care lumineaza drumul trecutului.

Amintiri

***

Raport

La mine-n suflet, Doamne, e poiana
De vise si de dor, tumult,
Dar soarele-a uitat sa mai rasara
Si ploile de mult n-au mai cazut,
Iar ingerul de paza s-a pierdut.

***

Tristete

Adormirea sangelui cu fiecare clipa

(Esente – Maria Popeanga Cornoiu – Ed. Maiastra, 2007)

Mi-e greu sa scriu despre aceasta carte, m-a revoltat aproape fiecare pagina dar masochista ca de obicei nu am lasat-o pana nu am epuizat-o – de parca asa am exorcizat raul…va rog oricum sa nu luati ca atare ce va scriu acum…filtrati va rog…sunt influentata poate de faptul ca in ultimul timp lucrurile nu prea mi se leaga asa cum mi-as dori, si asta evident ma nemultumeste, lipseste ceva dar nu stiu ce…dar voi afla!

Mike Ormsby ne descrie in cateva zeci de povestioare tara noastra draga, “tara mea de dor” dar mai ales oamenii ce o populeaza. Am citit cateva recenzii, se pare ca a fost foarte bine primita, se spune ca e o privire obiectiva si plina de umor. Mie nu mi s-a parut, eu o vad mai mult ca pe o privire usor rautacioasa si cu ironii, ma rog umor englezesc, iar unele povestiri chiar mi s-au parut neverosimile: de exemplu imi e greu sa imi imaginez o ciondaneala intre soliste pe scena de la Opera…in general eu nu am recunoscut decat putine cadre, scene, crampeie de Romania…dar asta poate fi inca o data dovada ca traiesc in alta lume, una limitata, dar mai putin expusa la “radiatii”.

O poveste mi s-a parut totusi deosebit de interesanta: povestea unui traducator genial Corneliu M. Popescu  care a murit foarte tanar (19 ani) in urma cutremurului  din 1977 dar a reusit sa il traduca curgator pe Eminescu.  Poetry Society din UK decerneza din 1982 un premiu european pentru traduceri de poezie cu numele sau.

In plus ca si autorul si eu resimt Cismigiul ca pe o insula  in Bucuresti, un loc unde timpul se dilata si iti poti auzi gandurile.

<<E un refugiu linistit si sigur, un lacas de meditatie, un lac cu barci, un loc de plimbare cu prietenii. Aici poti sa-ti faci planuri, sa te impaci cu cineva, aici poti sa te saruti cu cine nu se cade.>>

Marturisesc cu sfiala ca in scoala nu mi-a placut psihologia…cel putin doua motive imi amintesc acum: unul ar fi ca manualul mi se parea anost, incepea in mod ciudat cu o descriere teoretica legata de neuron, sinapse etc. lucruri ce imi erau mult mai cunoscute de la anatomie si a caror repetitivitate nu o intelegeam in noul context. In al doilea rand aveam si am ramas si ulterior cu o idee usor preconceputa ca psihologia nu e tocmai o stiinta ci ca se face asa…mai mult intuitiv…de asta mult timp nu am recunoscut niciun rol benefic psihologilor . Dar intamplarea mi-a adus la un moment dat in viata o intalnire cu un bun psiholog- in cadrul unui work-shop de dezvoltare personala. Fara sa petrecem prea mult timp impreuna am avut senzatia ca m-a citit ca pe o carte deschisa. Asta nu m-a facut sa imi schimb suta la suta impresia ca pentru a face psihologie e nevoie si de o cunoastere intuitiva, e nevoie de o anumita deschidere, dar (am tras concluzia si dupa o anumita maturitate a gandirii), pana la urma totul se poate conceptualiza, studia si dintr-o abordare obiectiva, rationala, academica. Un melanj intre cele doua este insa absolut necesar unui bun psiholog, zic eu.

Cartea Dnei. Aurora Liiceanu nu este o carte de psihologie (chiar daca o anumita parte se ocupa preponderent de acest subiect) ci o carte scrisa de un psiholog, un bun psiholog as indrazni sa adaug. Cu stilul ei analitic, obiectiv al psihologului de cariera, dar transpus cu drag si catre cititorul profan m-am mai intalnit in trecut, intr-o carticica ce mi-a fost draga chiar daca ar putea fi usor calificata (unele pasaje mai mult decat altele) drept frivola: “Dincolo de bine, Dincoace de rau, Despre iubire” – Aurora Liiceanu & Alice Nastase. Mi-a placut si atunci iar acum mi-a placut si mai mult.

Nu cred ca gresesc daca spun ca Prin Perdea – este de fapt o culegere de senzatii, amintiri, ganduri, idei toate aparent usor deconcertante pentru ca nu stii sigur care e obiectul final, dar asta e si placerea, ca de fapt sunt mai multe puncte principale, mai multe obiective…de la o descriere a epocii (slava Domnului!) trecute din perspectiva amintirilor personale (poate dureroase atunci dar prezentate dintr-un unghi calm si intelept acum), pana la coborari in diverse mecanisme psihologice ale oamenilor in perspective diferite: copilarie, viata de cuplu, interactiune in cadru social urban, rural, in cerc larg sau restrans (prietenie), boala, moarte.

Discursul e presarat cu amintiri, trimiteri la lectura, abordari academice, poezii si romane dezvaluind doua planuri cred eu:

unul de intelegere a lumii, prin intelegerea particularului, de intelegere a oamenilor si mecanismelor care ii directioneaza, si chiar de autocunoastere: inveti asadar si intelegi printre multe altele:

- ca “barbatii tind sa-si atribuie succesul meritelor personale, in timp ce femeile il atribuie norocului, deci unui factor extern”
- ca unii oameni sunt rezilienti, respectiv victoriosi in fata vicisitudinilor vietii – adica “mecanismelor de confruntare cu trauma” nu ii lasa sa se piarda;
- ca “in anumite conditii, a-ti fi bine inseamna a-ti fi rau. Ca raul e normal…”,
- ca atunci cand “cineva iti aduce un autor in viata ta de cititor este ca si cand iti face cunostinta cu un om pe care merita sa il cunosti“;
- ca “dezvoltarea relatiei este adesea vazuta ca un proces de divulgare reciproca. Acest proces este, de fapt, un precursor necesar al memoriei tranzactionale. Memoria tranzactionala este parte integranta a intimitatii”. (…) “Pierderea partenerului” (in sensul de distrugere a relatiei) “este pierderea acestui sistem extern de memorare” – pierderea de fapt a unei parti din propria minte;
- ca buna comunicare nu este suficienta pentru o buna intelegere, comunicarea nu e un panaceu, este nevoie si de competenta interpersonala care e diferita de comunicare;

iar altul de cunoastere a autoarei, o cunoastere voalata insa, prin perdea… cum spunem noi juristii in unele cazuri “doar se pipaie fondul”…citind cartea ramai cu impresia unui mister nerevelat in totalitate si aici rezida frumusetea lecturii.

Va las in cele ce urmeaza cu un mic pasaj si va recomand sa o cititi daca cele de mai sus v-au trezit interesul.

<<Orice intalnire cu cineva este o provocare. Adesea gandim cu tarie ca felul in care suntem poate fi perceput de altcineva in acord cu propria perceptie despre noi. Cand doresti ca mecanismele de perceptie ale altcuiva sa functioneze astfel incat aceasta persoana sa vada ceea ce tu crezi ca esti. Ei bine, se intampla ca o alta persoana sa-ti atribuie trasaturi in care tu nu te recunosti. Ca si cum iti arata o fotografie si tu spui: “Eu nu sunt asa!”. Iar tu insisti. Tu spui ca esti altfel. Ca perceptia lui este eronata. Dar celalalt nu vede tot asa. Pentru a intelege aceste situatii, Cuta, din nou, ma cobora in concret: “Nu continua sa pretinzi o alta perceptie a ta. Nu se poate. Bati la o usa, dar nu este usa este doar perete. Este zid. Este inutil”. Am aflat, in timp, ca avea dreptate. Unii oameni nu au acces la tine. Ei vad ceva in care tu nu te recunosti. Singura solutie este sa ii parasesti pentru ca daca insisti poti deveni chiar tu confuz. Si nu pentru ca, te indoiesti de tine – desi si acest lucru se poate intampla -, ci pentru ca nu poti crede, nu poti accepta, intelege ca cineva nu te vede asa cum esti. Daca insisti, pierzi.>>

Cu ceva timp in urma imi mustram constiinta ca nu am resusit sa citesc mai multe despre evenimentele din iarna lui 1989. Imi propusesem chiar in “declaratia-program” de anul acesta sa ma aplic asupra subiectului – evident nu am reusit – dar asta e si pentru ca nici nu am prea vazut multe carti in librarii despre acest subiect. Asa ca in momentul in care am vazut aceasta carte nu am stat pe ganduri si am citit-o cu nesat…sper sa mai gasesc si altele pana la anul (in treacat fie spus de asta nu imi place sa imi dau deadline-uri si sa ma automonitorizez – nu imi place sa esuez si lucrurile rareori depind numai de tine )

Str. Revolutiei nr. 89 este o culegere de perspective asupra acestui subiect. Sub coordonarea  lui Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, acest volum interesant ne ofera prilejul de a vedea si simti evenimentele din ‘89 dintr-o perspectiva multipla…20 de personalitati importante pentru natiunea noastra ne descriu cum s-au trait acele clipe din Germania, Petrila, Suceava,  din Olanda,  Rennes, din Teatrul National, de aiurea, din New York, de la coada pentru ratia de ulei si zahar, de la Universitate, din Sibiu, Cluj, de la Moscova, Boston si din nou din Piata Universitatii, Paris…

Oameni ca Solomon Marcus, Maia Morgenstern, Matei Visniec, Gigi Caciuleanu, Toni Grecu, Radu Aldulescu si altii rememoreaza in stilul personal acele trairi: unii descriu cu fidelitate, altii folosesc prilejul sa isi prezinte nemultumirile din trecut, altii pe cele din prezent…

Cred ca nu gresesc sa afirm ca nota dominanta in care s-a simtit revolutia (cartea nu raspunde si nici nu isi propune sa raspunda la intrebarea daca a fost revolutie, revolta, lovitura de stat, eveniment etc.) a fost emotia, urmata de speranta si optimism dar si de dezamagire fata de procesul Ceausestilor, executarea lui in ziua de Craciun, manipularea presei cu “gropile comune de la Timisoara” si in general ce a urmat dupa…apare si cliseul nemultumirii pana la refuz de tara, de regim, de natiune, de popor…(sa ma iertati dar partea asta m-a cam plictisit).

Interesanta mi s-a parut insa paralela lui Solomon Marcus intre 1944 si 1989…paralela atat de pertinenta, sintetica si reala ca te copleseste demonstrand o atentie si intelegere sublima a fenomenelor sociale (pacat ca nu avem mai multi oameni astfel)

…la fel m-au uimit cele trei pagini ale Maiei in care se autodescrie cu copilul in brate in timpul revolutiei…

La fel interesanta mi se pare si marturia lui Ion Sapdaru care afla la ceva timp de la un fost soldat rus ca intre 18-19 decembrie au fost ridicati din cazarme si pregatiti sa se parasuteze deasupra Bucurestiului…

probabil cea mai impresionanta parte ramane insa poemul lui Ion Pop scris “atunci si acolo” – un capital de astfel de experiente parca ii dau dreptul sa fie dezamagit…

Acum si aici – Ion Pop

“Un creier intreg/ ramas pe o margine a trotuarului / intr-o piata a Libertatii. // Doar cu sangele lui/ si cu o paine. // Intre cateva lumari/ ca un altar in descompunere./Il scriu acum si aici , / ca sa nu pot spune candva/ ca nu l-am vazut…”