“…iti poti permite sa te aperi prin dispret, ignorand atacurile ignobile. Uneori, e chiar necesar sa faci asta. Viata e prea scurta ca sa o risipesti contempland o mocirla”. (Paler – Vremea intrebarilor)

Mai multe despre Paler gasiti aici.

si cu gandurile mele…

<<Toate pasiunile isi au un timp cand nu sunt decat funeste, cand cu greutatea prostiei, isi trag victima la fund – si un altul de mai tarziu, de mult mai tarziu, cand se materializeaza cu spiritul, se “spiritualizeaza”>>

(Friedrich Nietzsche – Amurgul idolilor)

Am bantuit putin pe net cautand ceva care sa ma ajute sa descriu ce simt acum. Ce am citit este absolut impresionant:

“Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.

Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere. (…)

Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul;

înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă.

Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.”

Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!

Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. (…)

Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care ştie să se poarte înaintea celor vii?

Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt (…)

Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?

Dar nu fi nici peste măsură de rău şi nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de vreme? (…)“

…atatea frumuseti inghetate in urma si in jos…

When you were young
and your heart was an open book
You used to say live and let live
you know you did
you know you did
you know you did
But if this ever changin’ world
in which we live in
Makes you give in and cry
Say live and let die
Live and let die

What does it matter to ya
When ya got a job to do
Ya got to do it well
You got to give the other fella hell

You used to say live and let live
you know you did
you know you did
you know you did
But if this ever changin’ world
in which we live in
Makes you give in and cry
Say live and let die
Live and let die

Citisem ceva despre impresionism, stiam ca impresionistii au surprins clipa si realitatea obiectiva intr-o forma putin definita si neconturata dar cu accent (neobservat direct) pe elementele importante cum ar fi lumina, silueta lasand perceptiei privitorului sarcina de a reconstitui ansamblul. Ce am descoperit insa contempland aceste tablouri a fost acea impresie puternica de moment unic surprins pe panza, moment pe care il descoperi intuitiv, automat si in mod ciudat oricat te-ai indeparta sau ai privi din alt unghi sentimentul, emotia ramane neschimbata si extrem de puternica.

Remarcabil este, cu riscul de ma repeta, ca panza in sine pare neterminata, incompleta, nedefinita. Asta este si motivul pentru care reproducerile din albume, de pe internet etc. nu ofera nici pe departe acea emotie puternica oferita de surprinderea tabloului real. Si asta se intampla nu numai pentru ca lumina si culorile sunt diferite dar si pentru ca prin distorsionarea dimensiunii tabloului acesta pare unitar, culorile se intrepatrund, punctele devin linii, petele de culoare sunt extinse. Astfel retina privitorului nu rastoarna aceeasi imagine, iar creierul nu mai descifreaza aceeasi informatie, sufletul nu mai simte aceeasi emotie. Prin urmare sentimentul nu e comparabil…se pierde senzatia de miscare, de fosnet de rochie, de lumina diafana, de caldura, de moment unic si dinamic suprins pentru o clipa intr-un prezent continuu.

Nu pot rezista sa nu ma intreb daca o fotografie neprelucrata – care e esentialmente statica – ar putea sa nasca vreodata la fel de multa emotie, mai ales ca, in principiu, aparatul surprinde mai multe detalii (deci nu numai esentialul), oferind o realitate bruta, completa, gratuita (nu ma refer aici la fotografia simbolica ce ascunde profanilor misterul doar prin valoarea compozitiei si a subiectului iar nu prin surprinderea luminii si momentului). Imi pun aceasta intrebare in contextul in care se pare ca si impresionistii s-au inspirat din fotografie creand acele impresii fotografice (in special pentru prezentarea multimilor de siluete).

Oare cat de dificil ar fi ca o fotografie (fara sa surprinda subicte evident in miscare cum e cea de mai sus), fara a fi prelucrata, sa accentueze doar elementele esentiale avand acel caracter de nedefinit (si nu ma refer la blur – sau cine stie?!) si surprinzand lumina sa creeze acea emotie de neuitat si mereu identica unui observator profan?

Numai bine,

Gia