nici macar multimea de schele ingropata intr-o alta multime de…turisti (renumitul Tour Eiffel). Si abia am inceput sa imi revin cand am trecut din nou prin fata muzeului intr-o minunata croaziera pe Sena. Da! Atunci s-a schimbat ceva in mine…si VREAU SA RESPIR DIN NOU!!!
Citisem ceva despre impresionism, stiam ca impresionistii au surprins clipa si realitatea obiectiva intr-o forma putin definita si neconturata dar cu accent (neobservat direct) pe elementele importante cum ar fi lumina, silueta lasand perceptiei privitorului sarcina de a reconstitui ansamblul. Ce am descoperit insa contempland aceste tablouri a fost acea impresie puternica de moment unic surprins pe panza, moment pe care il descoperi intuitiv, automat si in mod ciudat oricat te-ai indeparta sau ai privi din alt unghi sentimentul, emotia ramane neschimbata si extrem de puternica.
Remarcabil este, cu riscul de ma repeta, ca panza in sine pare neterminata, incompleta, nedefinita. Asta este si motivul pentru care reproducerile din albume, de pe internet etc. nu ofera nici pe departe acea emotie puternica oferita de surprinderea tabloului real. Si asta se intampla nu numai pentru ca lumina si culorile sunt diferite dar si pentru ca prin distorsionarea dimensiunii tabloului acesta pare unitar, culorile se intrepatrund, punctele devin linii, petele de culoare sunt extinse. Astfel retina privitorului nu rastoarna aceeasi imagine, iar creierul nu mai descifreaza aceeasi informatie, sufletul nu mai simte aceeasi emotie. Prin urmare sentimentul nu e comparabil…se pierde senzatia de miscare, de fosnet de rochie, de lumina diafana, de caldura, de moment unic si dinamic suprins pentru o clipa intr-un prezent continuu.
Nu pot rezista sa nu ma intreb daca o fotografie neprelucrata – care e esentialmente statica – ar putea sa nasca vreodata la fel de multa emotie, mai ales ca, in principiu, aparatul surprinde mai multe detalii (deci nu numai esentialul), oferind o realitate bruta, completa, gratuita (nu ma refer aici la fotografia simbolica ce ascunde profanilor misterul doar prin valoarea compozitiei si a subiectului iar nu prin surprinderea luminii si momentului). Imi pun aceasta intrebare in contextul in care se pare ca si impresionistii s-au inspirat din fotografie creand acele impresii fotografice (in special pentru prezentarea multimilor de siluete).
Oare cat de dificil ar fi ca o fotografie (fara sa surprinda subicte evident in miscare cum e cea de mai sus), fara a fi prelucrata, sa accentueze doar elementele esentiale avand acel caracter de nedefinit (si nu ma refer la blur – sau cine stie?!) si surprinzand lumina sa creeze acea emotie de neuitat si mereu identica unui observator profan?
Numai bine,
Gia