browser icon
You are using an insecure version of your web browser. Please update your browser!
Using an outdated browser makes your computer unsafe. For a safer, faster, more enjoyable user experience, please update your browser today or try a newer browser.

Acesti flecari italieni (2) – cazul D’Annunzio

Posted by on October 18, 2013

Am terminat de citit “Placerea” de Gabriele D’Annunzio de ceva timp dar abia acum am ragazul sa scriu ceva despre subiect.

Pentru o introducere cu privire la “proiectul meu italian” va rog sa dati click aici si aici. Si o precizare: din pacate nu am timp sa scriu despre toti autorii italieni pe care i-am “intalnit” anul acesta. Fac totusi un efort sa scriu despre cei mai putin cunoscuti dar extrem de valorosi.

Gabriele D’Annunzio este un asemenea caz. E chiar un fenomen, cu o viata si cu un destin propriu mai ceva ca un erou din romane. Sa va dau un exemplu: atunci cand si-a publicat prima carte de poezii, la 16 ani (!) – a trimis, in scop de a atrage publicitate ,un anunt fals la un ziar local prin care publicul era informat ca D’Annuzio a murit :). Sarit putin de pe fix, nu?

D’Annunzio a avut o personalitate nietzscheeana, era atat de convins de maretia sa incat atunci cand a intrat in politica a scris in prima sa campanie electorala “The world…must be persuaded that I am capable of anything”. In primul razboi mondial  a devenit un erou, a luptat spectaculos, a fost aproape de moarte si si-a pierdut chiar un ochi. Urmare a razboiului a devenit cunoscut ca un mare lider, mare orator, capabil de prezentari grandioase. S-a alaturat lui Mussolini iar Mussolini, se pare, se cam temea de D’Annunzio si de charisma sa. Istet, Mussolini l-a cam exilat pe D’Annunzio intr-o vila princiara pe malul Lacului Garda si i-a intretinut stilul de viata extravagant onorandu-l ca pe poetul neoficial al fascismului, dandu-i titlul de print si numindu-l presedinte al Academiei. Legatura asta cu fascismul  a facut insa ca in posteritate  D’Annunzio sa nu fie prea cunoscut nici macar in Italia – ceea ce e intr-adevar pacat!

D’Annunzio a iesit deci usor, usor din sfera politica si a ramas la interesele sale mai apropiate: arta, femeile si luxul.

Andrea Sperelli, eroul principal din Placerea (roman publicat la 26 de ani!), e construit pe tipologia autorului sau. Sperelli e un poet, un rafinat, seducator, sclav al placerii si al frumusetii, cam imoral dar totusi atragator. Sperelli nu e nici pe departe un Don Juan de duzina chiar daca exagera voit in retorica sa amoroasa si se prezenta ca un indragostit exaltat (stiind in acelasi timp si el ca minte). Pe Sperelli arta il ridica, pasiunea sa pentru frumusete este ingenua, iubirea sa pentru arta e pura.

Din pacate Placerea nu este tradusa la noi. Daca vreti sa o cititi o gasiti in engleza in colectia Penguin Classics sub numele de “Pleasure”. Luati acea varianta deoarece versiunea tradusa sub numele “Child of pleasure” contine nenumarate erori si are excluse multe pasaje (fiind publicata in era victoriana si prin urmare cenzurata de pudoarea epocii).

Cum eu nu sunt capabila sa vorbesc despre “reveria cuplului metafizic” va invit sa cititi rezumatul povestii aici.

Eu vreau sa va vorbesc despre altceva. S-a spus ca in Placerea sexul este unul dintre subiectele principale, daca nu chiar subiectul principal (asta ca sa va incit sa o cititi). Dincolo de faptul ca erotismul este prezentat in mod extrem de sensibil si rafinat – dupa mine in egala masura, daca nu chiar intr-o masura mai mare, Placerea este un roman despre arta.

Arta, la modul cel mai concret, apare cred literalmente pe fiecare pagina. Sunt referinte nenumarate la mari pictori, mari maestri, scriitori, poeti, romane – toate comparatiile sunt cu obiecte de arta. E literalmente fascinant. Nu am mai citit o astfel de proza, nu cred ca se mai scrie astazi asa, autorii de azi nu mai au in primul rand cultura generala extraordinara pe care o aveau Leopardi, D’Annunzio, Papini etc. Si asta e trist. Si tocmai de asta e pacat ca cei mentionati mai sus nu sunt cunoscuti (si iar e trist ca nici public nu mai este pentru asemenea romane).

Sa va dau cateva exemple:

Chiar pe prima pagina a romanului “The rooms were slowly filling with the scent emanating from flesh flowers in vases. Thick, fat roses were immersed in certain crystal goblets that rose, slender, from a sort of gilded stem, widening into the shape of a diamond lily, similar to those that appear behind the Virgin in the tondo by Sandro Botticelli at the Galleria Borghese.”

Pagina 2 “She possessed much skill in heaping great pieces of wood on the andirons. She would take the heavy tongs with both hands and lean her head back slightly, to avoid the sparks. Her body on the carpet, in this slightly difficult task, in the movements of her muscles and the flickering of the shadows, seemed to radiate beauty from every joint, every fold, every hollow, suffused with an amber pallor that brought to mind Correggio’s Danae. And indeed her limbs were somewhat correggian, her hands and feet small and supple, almost, one could say arboreal, as depicted in statues of Daphne at the very beginning of her fabled metamorphosis”

Mai vreti? nu mai am timp! – cititi si voi cartea 🙂

Si mai are ceva extraordinar Placerea si stilul lui D’Annunzio in general (cum l-am perceput eu si in Inocentul – care a fost tradus la noi demult). E vorba de acel rafinament psihologic (ce mie mi-a adus aminte de Dostoievski), capacitatea de a reda in cuvinte stari si tensiuni sufletesti, pulsiuni.

Pe mine D’Annunzio m-a cucerit in asa masura incat maine dimineata ma voi plimba la Roma in Piaza Trinita de’ Monti sa vad Palazzo Zuccari, resedinta lui Andrea Sperelli. Si apoi voi vizita Galleria Borghese ca sa ii vad pe Boticelli (preferatul meu) si pe Correggio cu alti ochi. Si apoi as vrea sa il vad pe Moise.

Ador Roma! Cred ca e singurul oras care face concurenta onorabila Parisului!

 

3 Responses to Acesti flecari italieni (2) – cazul D’Annunzio

  1. Vero

    Salut!

    Ador Il Piacere. E una din cartile mele de suflet. O recitesc acum. Prima oara am citit-o acum foarte multi ani, atunci cand am primit-o in dar cu o dedicatie foarte frumoasa. E scrisa in italiana veche, de sfarsit de secol XIX – o splendoare! Cuvintele suna atat de muzical, de voluptuos, de frumos – e ca o poezie. Exista cateva diferente fata de limba italiana moderna: ella in loc de lei (ea) si egli in loc de lui (el), giovine in loc de giovane (tanar) ar fi doar doua exemple.

    Ma fascineaza rafinamentul cu care descrie D’Annunzio, ma fascineaza Roma (de care m-am indragostit din primul moment in care am vazut-o) si acea epoca in care marturisesc ca mi-ar fi placut sa traiesc.
    E o lectura superba pe care o recomand din tot sufletul. Dar sa fie citita neaparat in italiana (pentru cei care cunosc limba), e cu totul si cu totul altceva (pasajele in engleza publicate de tine si cel in romana de pe site-ul orizonturiculturale mi s-au parut atat de seci si de departe de “atmosfera” cartii).

    Ai surprins frumos esenta cartii. Si ai zis atat de bine la final 🙂 Roma si Parisul sunt orasele mele de suflet.

  2. Gia

    Ma intreb daca exista telepatie 🙂 Am citit tarziu comentariul tau dar intr-una din zilele trecute, posibil chiar in cea in care ai scris, mi-am amintit de cartea asta asa din senin 🙂 ca acum sa ajung sa citesc comentariul tau. Si mie mi-a placut mult, mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*