Trista istorie a doi buni prieteni care iati cunoscut si voi
– de Radu Pavel Gheo (din Dex-ul si sexul ) – vezi sursa
Povestea care am sa vo spun nu e de fapt nici mai trista, nici mai vesela decit celelalte povesti din cultura unui popor ce se straduieste sa se transforme intrun buric cultural european, dar face intotdeauna lucrurile pe jumatate sau, cind lea facut altcineva pina la capat, se straduieste sa le strice. Sint lucruri care le stiti si care leati mai auzit. Dar asas povestile – se spun de o mie de ori si se retin, poate, o data.
Mie, oricum, povestea mi sa parut trista. Se spune ca odata, prin lumea agitata a limbii române, traiau doi prieteni carora le placea sa se intilneasca din cind in cind – ba chiar destul de des – la o bere, la o cafea sau pur si simplu la o susta, ca sa mai lege doua vorbe impreuna. De fapt, asta si faceau impreuna: legau doua vorbe. Mai exact, doua propozitii, una subordonata celeilalte. Primul, in ordinea din propozitii, este prepozitia “pe”, iar al doilea – pronumele nehotarit “care”. Si, ori de cite ori era vorba de niste oameni pe care iati intilnit sau de altii, pe care nu iati intilnit, de lucruri pe care leati facut sau pe care ati vrea sa le faceti, cei doi prieteni se intilneau acolo, in propozitia lor, si schimbau doua vorbe, care erau chiar ei. Dupa cum se si vede mai sus.
Ghinionul a facut insa ca, de la o vreme, vorbitorii limbii române au inceput sa le priveasca prietenia cu ochi rai. Care “pe”? Care “care”? Ia sa nu se mai intilneasca asa des, ca pierd vremea si umplu degeaba spatiul propozitiei si strica discursul care lam facut noi pe el! Asa ca de citiva ani buni cei doi se vad tot mai rar, despartiti de alte cuvinte ale limbii. Care sta necajit la marginea propozitiei si uneori il vede in zare pe pe, legat de alte cuvinte, cu care nu sa cunoscut niciodata asa de bine. Sta acolo, singur, si spera. Cind mai zice vreunul din noi de “masina care sia cumparato pe banii statului”, bietul care se ridica pe virfurile picioarelor, il vede pe pe undeva in zare, linga bani, si ofteaza.
Circotasii poligloti ar putea spune ca nu sintem un caz special. Ca – de exemplu – pina si faimoasa limba engleza la pensionat pe imbatrinitul in dativ whom, inlocuindul cu mai dinamicul si mai performantul who. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru al nostru “care”, nici pentru vechiul lui amic “pe”, care il stiti foarte bine. Cei drept, dupa cum am aratat mai sus, asa e orice limba: se schimba nu dupa cum vor lingvistii, ci – mai nou – dupa cum vorbesc oamenii dati la televizor, oricit de tare vor fi urito oamenii aia pe profesoara lor de româna. Si, hai sa recunoastem!, oamenii aia, chiar daca sint mai saraci cu duhul, nu sint neaparat dusmanii prieteniei intre cuvinte. Ca dovada, tot ei au creat o legatura tot mai strinsa intre doua vorbe care alaltaieri abia se vedeau prin vreun adverb: ca si si. Eu, ca si scriitor, ca si redactor de carte si chiar ca si simplu vorbitor de româna, salut cu rinjete noua amicitie.
De la cacofonii ni se trage. Si de la persoanele publice de mare audienta. Nu poti zice “ca candidat”, “ca controlor” sau “ca contribuabil”! Nu? Iar “in calitate de candidat” etc. e prea lung. Si uite asa sa legat prietenia asta intre ca si si. Ca si cuvinte, nu ca si altceva. Cuvinte care le folosim tot mai des asa.
Dar, cum am zis, toate limbile se schimba permanent si, ca si absolvent de Litere, nu pot contesta un adevar atit de simplu. Am asistat la gafa din 1993 a Academiei Române a R.S.R. (pe vechi), care nea facut sa pronuntam “sint” in loc de “sint” si sa scriem acelasi fonem cu doua grafeme diferite, ca in “a viri”… pardon, “a viri”. Au venit hipercorectele persoane publice care le stiti si care, ca si politicieni sau ca si modele de succes, vorbesc si ei cum pot.
Dar mie tot mie mila de acei doi vechi prieteni care vam vorbit eu despre ei la inceput si care se vad tot mai rar. Si pe care ii ajut cum pot aici, in ultima propozitie din text, sa se mai intilneasca macar o data. Ca (si) prieteni…
2 Responses to Trista istorie