Uneori toamna imi aduc aminte de Alexandru…
Nu cred ca gresesc daca spun ca m-am indragostit pentru prima data cand aveam 3-4 ani (stiu! am fost foarte precoce…). Eram la camin cand, in timp ce fugeam disperata de un baiat rautacios, a intervenit “providential” colegul meu Alexandru! Este cred prima amintire pe care o am din viata si nu e deloc vizuala. Mai degraba tin minte evenimentul (pentru ca m-a surprins) dar nu pot sa mi-l reproduc mental.
Si m-a surprins pentru ca Alexandru nu era deloc genul sa intervina autoritar (cum a facut-o atunci). Alexandru era fin ca o fata, slab, plapand, bland, angelic. Nu era nicidecum un mini-razboinic! Alexandru era baiatul cu parul lung, blond si ochi albastri – albastri. Imaginati-va un mini Plushenko cu un nas mai reusit. Asa era Alexandru!
E si prima amintire pe care o am despre un comportament uman care m-a surprins. Nu stiu de ce m-a aparat Alexandru dar a fost ferm iar eu m-am simtit salvata si recunoscatoare si mi s-a asezat pe suflet, intr-un loc special…
Povestea e trista…
La un moment dat Alexandru nu a mai aparut la camin! Apoi noi copiii (desi nu era Craciunul) am primit daruri: dulciuri si fructe si ne-am bucurat. Stiam vag ca e ceva legat de Alexandru. Apoi am intrebat-o pe mama cand vine Alexandru inapoi la camin si mama mi-a spus ca nu mai vine pentru ca a murit! Ca Alexandru e acum un inger! Da, exact! exact asa…
Aici sunt doua lucruri ce trebuie spuse:
In primul rand: e prima amintire pe care o am de repulsie. Cam asta am simtit legat de fructele si dulciurile pe care le primisem pomana…noi copiii ne-am bucurat! da, ne-am bucurat si Alexandru murise! mi s-a parut super mega horror! horror!
A doua observatie este ca un copil nu percepe moartea ca un adult. Trebuie sa intelegeti ca este prima mea amintire despre moarte. Copil mic, mic fiind nu prea am inteles bine ce e cu treaba asta…ce e cu moartea…da! mi-a parut rau ca nu o sa il mai vad pe Alexandru – dar am acceptat mai bine, adica asa trebuie sa fie cumva, e un dat…copil fiind si inca in proces de a intelege lumea cam toate ti se par normale. Apoi cred ca mai mult imi parea rau ca fizic nu mai e Alexandru, nu il percepeam cum percepe un adult care ii atribuie unui om valori cumva spirituale…mie imi parea rau efectiv ca nu ma mai joc cu el, nu faceam filosofie…Un copil nu se gandeste de ce nu mai e in viata cineva, nu se gandeste cum va fi viata fara acel cineva. Copilul traieste exclusiv in prezent. E cel mai obiectiv cu putinta. Atat de obiectiv ca imi aduce aminte de definitia mortii de la medicina legala “moartea este incetarea ireversibila a functiilor vitale“.
Ca adult, acum, cand ma gandesc, imi dau lacrimile… ma gandesc la parintii lui (doctori amandoi – familia Sacaleanu daca ii stie careva), la suferinta lor… ma gandesc la ce ar fi putut sa reuseasca Alexandru in viata etc…in fine alta perspectiva, alta suferinta!
Ca sa inchei e primul Alexandru pe care l-am cunoscut! Pe vremea aia Alexandru nu era un nume prea cunoscut. Alexandru e insa un nume foarte vechi, foarte placut si nobil, daca ne gandim la Alexandru cel Mare.
Acum trebuie sa fac o precizare. Cand am ales numele fiului meu nu m-am gandit deloc la acel Alexandru – ingerul blond. Am ales Alexandru in primul rand pentru ca Alex este un nume oarecum international (m-am saturat de cum mi s-a pocit mie numele in fel si chip). M-am gandit ca e un nume romanesc dar si de origine veche.
Nu, nu m-am gandit deloc la Alexandru copilul blond, bun, fin si cu ochi albastri. Eu am fost ferm convinsa ca Alex al meu va fi brunet, brunet cu ochii negri (cam ca mine sau pe acolo – ca doar baietii seamana cu mamele lor, nu?). Si totusi Alex al meu este blond cu un ten extrem de fin si de deschis si cu ochii albastri…